Un argotism uitat
În prima jumătate a secolului al XX-lea circula în registrul colocvial-argotic al românei o interjecţie care avea să iasă apoi aproape complet din uz: abule! – cu accentul pe vocala finală şi cu sensul „dă-mi, adu!“. Lexicografia specializată a înregistrat-o: este atestată în micul glosar al lui V. Cota din 1936 (Argot-ul apaşilor), împreună cu varianta abules; e prezentă şi în mai recentele Dicţionar de argou al limbii române (2006) al lui G. Volceanov şi Dicţionar de argou al lumii interlope al lui Traian Tandin (2009). Cum dicţionarul lui Volceanov este accesibil pe site-ul dexonline.ro, definiţia cuvîntului abule („dă-mi!“) apare la orice căutare în Internet; nu sînt de găsit, în schimb, utilizări ale sale în texte actuale din mediul online. Cuvîntul a folosit totuşi, în ultimele decenii, de George Astaloş, într-una dintre poeziile sale argotice: „Craidonii din răsărit au pus gaz şi s-au topit / Lăsând casa lăsînd masa şi-abule Cenuşăreasa“ (Balada exilatului imaginar, în Pe muche de şuriu. Cînturi de ocnă, 1999). Contextul este explicat de autor în „microglosarul argotic“ din final: „Versul (…) a fost inspirat de o reclamă radiofonică consacrată filmului Cenuşăreasa, apărut pe ecranele româneşti imediat după război (1946): «Lăsaţi casa, lăsaţi masa / Şi vedeţi Cenuşăreasa» (p. 145); dincolo de jocul poetic, sensul atribuit termenului este, în esenţă, cel deja menţionat: „a aduce, a da, a da înapoi“.
Abule este atestat de fapt încă de la începutul secolului: apare în revista umoristică Furnica, în replica unui jucător de domino – „Abule! Daţi banii mai repede că sînt grăbit“ (22 februarie 1907) – şi în cererea atribuită unui ziarist care nu şi-ar fi încasat toţi banii cu care era mituit de guvern: „Ai greşit, dragă Maioneză, abulé încă două mii“ (30 ianuarie 1914).
Originea cuvîntului e controversată; au fost invocate de la bun început două surse posibile – limba romani şi franceza (mai exact, argoul francez). Dicţionarele de argou recente (Volceanov şi Tandin) etichetează cuvîntul, fără ezitări, ca provenind din romani („ţig.“). Către această sursă împing asocierile sonore cu cuvinte legate etimologic de rădăcina bul- (a buli, bulangiu etc.) şi asemănarea cu forma dabule sau da bule, pe care Al. Graur a discutat-o în studiul său din 1934 (Les mots tsiganes en roumain) ca avînd un sens obscen şi apărînd mai mult în imitarea umoristică a vorbirii ţiganilor, încă de la Heliade Rădulescu („dabule flandăra“). Vladimir Drimba (în studiul Împrumuturi româneşti din limba ţigănească) înregistrează cuvîntul abule ca provenind din limba romani, fără prea multe detalii. Pe de altă parte, verbul abouler există de mult în franceza colocvial-argotică, este înregistrat de dicţionarele speciale (Colin-Mével, Dictio-nnaire de l’argot, Larousse, 1990) şi de cele generale şi are chiar sensul principal „a aduce, a da“. Forma pe care o discutăm – abulé – corespunde perfect modului în care se pronunţă imperativul plural al verbului francez, scris abou-lez („Aboulez le fric“ – „aduceţi banii!“). George Astaloş observa această similitudine, dar o punea pe seama influenţei ţigăneşti asupra argoului francez. Dicţionarele franceze nu confirmă totuşi ipoteza unui împrumut din limba romani. Verbul abouler, conjugat la toate modurile şi timpurile, e considerat un termen regional, din bouler „a se rostogoli“, la rîndul său legat de boule, „obiect sferic“, de origine latină (Trésor de la langue française informatisé), Dicţionarul francez notează că imperativul aboulez (inclusiv cu finala pronunţată, ceea ce ne duce cu gîndul la varianta românească abules) ar fi fost frecvent în argoul şcolii militare de la Saint-Cyr.
Nu este deloc greu să acceptăm ideea unui împrumut din franceza colocvial-argotică, mai ales la începutul secolului al XX-lea: e suficient să observăm cum în limbajul tinerilor de azi pătrund numeroşi termeni de slang, odată ce engleza a substituit franceza ca limbă internaţională şi la modă. Iar atestările lui abule trimit mai curînd la categoria unor vorbitori relativ cultivaţi (practicînd poate jargonul jocurilor de noroc) decît la mediul interlop. Împrumutul din franceză a fost totuşi asociat în română cu sonorităţile unor cuvinte ţigăneşti, ceea ce i-a sporit expresivitatea colocvială.
Există şi un verb a abuli, cu sensul „a aduce“, format probabil ulterior, pornind de la interjecţie. Îl atestă Valentin Gr. Chelaru, în articolul „Din limbajul mahalalelor“ (în Buletinul Institutului de Filologie română „Alexandru Philippide“, 1937): „L-am auzit în expresia abuleşte suta-ncoace (= adu suta încoace), întrebuinţată şi de oameni culţi“ şi îl foloseşte Miron Radu Paraschivescu, în Cîntice ţigăneşti, cu sensul „a aduna“ – „Dar nici eu nu m-am codit, / Gologani am abulit / Şi mi-am pus dinţi auriţi / Ca boierii pricopsiţi“.
E foarte posibil, aşadar, ca un aşa-zis ţigănism să fie, de fapt, un franţuzism…
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
