Trasul în pianist

Formula „Nu trageţi în pianist!“ circulă destul de mult în limbajul jurnalistic şi politic românesc, fiind deja intrată într-un soi de folclor urban care îi dezvoltă sensuri noi, reinterpretînd-o şi oferindu-i motivaţii mai mult sau mai puţin justificate. Enunţul imperativ, căruia vorbitorii simt nevoia să-i explice contextul, este folosit de obicei ca termen al unei analogii cu situaţii contemporane. Aproape orice rescriere a explicaţiei introduce elemente noi: „ştiţi, ca în filmele… americane…, întotdeauna cînd se trage, este salvat pianistul, adică nu trage nimeni în pianist! Eu vreau să vă întreb: dumneavoastră de ce trageţi în pianist, sau în presă, ca să zic aşa? Sînteţi în campanie electorală, trageţi în noi, nu în presă!“ (talk-show, TVR 1, 9.12.2003); „Citesc şi acum cu plăcere un articol al lui Max Bănuş, «Nu trageţi în pianist!», în care îl apăra pe domnul Mugur Isărescu şi explica pe scurt care sînt îndatoririle BNR şi ale guvernatorului ei. Max spunea că Mugur Isărescu este ca pianistul din cîrciuma din Vestul Sălbatic care cîntă o melodie, un ritm pe care să se desfăşoare bătaia din saloon. Guvernatorul BNR stabileşte politica monetară naţională, spunea Max, şi atît! Nu poate fi învinuit că au cîştigat cafteala din cîrciumă ăia sau ăilalţi! El doar cîntă!“ (R.Ş., evz.ro); „Pe vremuri, în saloon-urile din Vestul Sălbatic al americanilor, exista cîte un panou cu un îndemn adresat clienţilor care, încinşi de băutură, scoteau pistoalele şi începeau să împuşte în stînga şi în dreapta: «Nu trageţi în pianist!». Ideea era: împuşcaţi-vă cît vreţi între voi, dar pe pia-nist lăsaţi-l în pace! Ceva asemănător vreau să spun şi eu: pe Tudor Gheor-ghe lăsaţi-l în pace!“ (A.Ş., adevarul.ro). În exemplele de mai sus, pianistul este, pe rînd, termen de comparaţie pentru presă, pentru banca naţională şi pentru un cantautor, iar mesajul dominant – semnificaţia argumentativă a analogiei – constă în îndemnul de a-i exclude din disputele (politice) contemporane pe cei nevinovaţi, neimplicaţi, care îşi văd pur şi simplu de profesia lor.

Formula are circulaţie internaţională (Don’t shoot the pianist!, Non sparate sul pianista!, Ne tirez pas sur le pianiste! etc.), sursa fiind în mod cert în limba engleză. În Internet se găsesc şi destule informaţii false (de pildă, e atribuită „folcloric“ lui Mark Twain), dar şi indicaţii cît se poate de corecte, verificabile în ediţii serioase. Formula originală completă – „Please do not shoot the pianist. He is doing his best“ – provine dintr-o scriere memorialistică a lui Oscar Wilde (Personal impressions of America, 1882), fiind prezentată ca avertismentul văzut de autor deasupra pianului, într-un salon de dans din orăşelul minier Leadville. Comentat ironic ca formă judicioasă de critică muzicală, mesajul – a cărui autenticitate, de altfel, a fost pusă la îndoială de unii comentatori – trebuia să dovedească, în context, violenţa locuitorilor americani, iritabili şi înarmaţi. Se poate deci observa cum mesajul scos din context îşi reconstruieşte o regulă şi o poveste: de la „mărturia“ ironică şi poate ficţională a unui scriitor despre un singur text, se ajunge la generalizarea asupra unei presupuse practici în saloon-urile americane. Şi mai interesantă este alunecarea sensurilor: mesajul iniţial se referea la riscurile ca un pianist mai puţin abil să fie împuşcat de către clienţii nemulţumiţi; semnificaţia derivată evocă riscul ca un nevinovat (util comunităţii) să fie rănit din greşeală într-o încăierare, al cărei scenariu este preluat din numeroase filme de tip western. În fine, printr-o asociere cu totul decontextualizată şi un pic absurdă, formula a ajuns să fie folosită şi cu sensul „nu ucideţi mesagerul“, ca apel la a nu se transfera asupra aducătorului de veşti proaste furia ascultătorului sau a cititorului: „Nu ştiu dacă e adevărat, nu trageţi în pianist, dar am o veste de pe Facebook, care cred că vă interesează pe toţi“ (portalurevolutiei.ro).

Mai apropiate de sensul iniţial rămîn utilizările în care se cere îngăduinţă pentru rezultatele incerte ale unei activităţi: „Sînt începător în branşă… aşa că nu trageţi în pianist… Mă interesează să construiesc o staţie meteo“ (robofun.ro). Aceste folosiri par să fie tot mai frecvente, asociate adesea cu continuarea citatului iniţial şi cu toposul glumeţ al falsei modestii: „părerea mea… nu trageţi în pianist… face şi el ce poate“ (miresici.ro); „Mai întîi vreau să mă «autodenunţ» ca fiind un profan în ale astronomiei, deci prin urmare, vă rog, «nu trageţi în pianist, face şi el ce poate»“ (astronomy.ro).

Cele trei domenii principale de aplicaţie ale apelului – îngăduinţă pentru o realizare, protejarea unui nevinovat, protecţia aducătorului de ştiri – circulă în multe limbi. Formula capătă şi alte sensuri, mai subtile, prin utilizarea sa (sau a parafrazărilor sale) ca metaforă artistică: în titlul unui film de François -Truffaut din 1960 (Tirez sur le pianiste), în titlul unui poem şi al unui ciclu de poezii de Romulus Bucur, din anii ’80 etc.