"Trădarea", între noi, caragialienii...
Dragă domnule Cosaşu, Iertaţi-mă că am ales să vă răspund astfel - şi nu telefonic, adică simplu prieteneşte - la mirarea exprimată în "3,14"-le din nr. 123 / 2-8 iunie crt. al Dilemei vechi. Am optat pentru calea epistolară, în ideea că subiectul cu pricina poate interesa mai multă lume şi că, poate, veţi binevoi a-l insera în pagina a doua, a "dilematicilor de pretutindeni". De ce eu, întrebaţi dvs. - "cel mai caragialian dintre toţi cioranienii, cel mai ionescian dintre toţi caragialienii" - am optat în deschiderea programului TVR Mari români de sîmbătă 27 mai crt. pentru Constantin Brâncoveanu? În fapt a fost vorba de Constantin Brâncuşi, pentru că, după ce am declarat că, sufleteşte, aş fi optat pentru Brâncoveanu (un român care a preferat să moară decît să-şi renege credinţa, ceea ce, să recunoaştem, nu prea vedem toată ziulica prin istoria şi prezentul naţiei), raţiuni de etnomarketing mi l-au impus pe genitorele Cuminţeniei Pămîntului. De ce? Fiindcă, privind lucrurile dinspre exportul de românitate, în Brâncuşi am văzut încorporată suma polarităţilor noastre. Pentru mine, dacă-mi îngăduiţi, concordia discors fiind însăşi Ideea românească, rezultă că un oltean oţ şi cobiliţar de geniu, ajuns să încînte Parisul lui Modigliani cu ciocîrlanii gorjeni şi să facă valuri prin vămile SUA şi viziunile lui Henry Moore va să zică tot ce poate fi mai chic pentru "brandul de ţară". Un extras pur al tradiţiei autohtone ajuns emblemă a avangardei cosmopolite, un simbol naţional devenit epură sculpturală transnaţională, un maestru al materiei, al concretului cel mai dur, ajuns campion al inefabilului, autor al "esenţei zborului", un exilat neplecat definitiv niciodată ş.a.m.d. - tot atîtea forme de sinteză a contrariilor. Deci pentru Brâncuşi am optat în final, ca fiind mai vorbitor despre noi mapamondului, decît omul şi stilul Brâncoveanu. (Un stil pe care-l admir necondiţionat, împreună cu goticul manuelin şi arhitectura lui Ion Mincu.) Am fost întrebat în acea seară, în studioul TVR şi nu numai, cum se face că nu am ales între Eminescu, Caragiale, Cioran şi Eliade, acestea fiind aşteptările "receptorilor" din partea subsemnatului. (Apropo, dar ce ziceţi de superba, stupefianta opţiune a lui Cătălin Tolontan pentru Mircea Vulcănescu?) Ei bine, asta m-am întrebat şi eu. Şi nu pot să spun exact. La Eminescu m-au condus tinereţea şi lirismul, la Caragiale m-a împins ceauşismul, iar la Cioran, Eliade, Ionesco - postcomunismul. Cred că, acum, la Brâncoveanu m-a condus bătrîneţea, iar la Brâncuşi - calculul de, vezi Doamne, strategie promoţională. Oricum, e simptomatică reorientarea preferinţelor de pe estetic şi filosofic pe istoric şi etnic, imediat ce vine vorba de chestiunea naţională (între paranteze fie scris, sper să nu vedeţi în Brâncoveanu un precursor al legionarismului sau în Brâncuşi un criptogardist!). În plus, la final, mergînd singur pe stradă, m-am autohărţuit cu alegerea făcută de Oana Pellea şi Ducu Darie: Carol I, pentru ca zilele trecute să citesc la pagina 57 din Despre minciună, recenta carte a lui Gabriel Liiceanu, tocmai afirmaţia: "Carol I - cel mai mare român din istoria noastră". E de gîndit. Ce-ar fi să dedicaţi un grupaj dilematic subiectului în speţă? M-aş înscrie bucuros în horă cu o pritocire. Mulţumindu-vă pentru atenţie, vă asigur că, indiferent de dispunerea accentelor şi de fatalele "trădări" conjuncturale, rămîn acelaşi empatic susţinător al formulei dvs.: "fiinţa noastră este caragialoeminesciană". Dan C. MIHĂILESCU Dragă domnule Mihăilescu, ca să zic aşa, deşi îmi vine peste mînă, cel mai natural fiind, desigur, faţă de cîte ne leagă, "amice", am clipit des citindu-vă întîmpinarea la glumeaţa mea notă privitoare la "trădarea" dvs. În trecut, la articole mult mai consistente în care încercam să dialoghez cu dvs. în probleme de importanţă de nu capitală, cel puţin personală, nu mi-aţi răspuns. Acum, constat că ştiţi de glumă, că încă vă mai place, găsind spaţiul şi pentru cîteva mici, dar fireşti angoase. Explicaţiile legate de tangajul opţiunilor dvs. - pe vremea asta de hulă - mă lasă să cred că vă simţiţi cam culpabil faţă de noi, "receptorii". Numărîndu-mă de mult şi neabătut printre ei, eram convins - dacă tot aţi intrat în acest joc deloc genial - că veţi opta pentru cine ştim noi, adică pentru catindatul nostru, dl I.L. Cara... Am fost uşor dezamăgit, dar nu am făcut o dramă din asta, ci o notă frivolă, cu un agreabil ecou. Totuşi, abrupt vorbind, dacă ceva m-a iritat în text, a fost paranteza aceea cu speranţa dvs. că nu vă voi considera legionar pentru opţiunea Brâncoveanu. Aşa mă cunoaşteţi? Altădată eraţi mult mai competent în ceea ce scriam şi gîndeam. Îmi permiteţi să vă spun blînd, ca între noi, caragialoeminescienii, că sînteţi, pentru o clipă, un serios caraghios? Cu speranţa că este ultima dezamăgire la care mă supuneţi, Al dvs. sebastianist neointerbelic, Radu COSAŞU
