Tîrguieli

Era o însorită dimineaţă de duminică şi aveam o listă clară: cartofi, salată, roşii, ceapă, usturoi şi zahăr. Devreme fiind, singurul loc de unde puteam să le iau era La Boqueria, faimoasa piaţă de pe Rambla din centrul Barcelonei. M-am oprit la intrare şi am cumpărat un pahar de suc de portocale proaspăt stors, pe care l-am băut dintr-o răsuflare. Am trecut apoi pe lîngă tarabele cu jeleuri, rahat şi acadele colorate, cu tot felul de bomboane de ciocolată, în toate nuanţele de maro. La raionul peştilor şi al fructelor de mare expuse pe cubuleţe de gheaţă am stat ceva mai mult să privesc homarii şi scoicile. Nu m-am abţinut să nu cumpăr o bucată de ton proaspăt, de culoarea cărnii de vită. Un cub mare de carne de peşte fără nici un os. Am trecut pe lîngă uriaşele jamboane atîrnate în cîrlige (despre care am mai scris o dată) şi am ajuns la o tarabă cu legume. Erau două vînzătoare surori, de vreo 65 de ani, mici, grase, cu părul alb şi şorţuri verzi. Am luat o salată cît un dovleac de mare şi am băgat-o într-o pungă. M-am servit apoi cu vreo cinci cartofi albi şi lucioşi. Apoi am băgat de seamă că trebuia să aştept la o coadă mică formată din cinci femei în vîrstă. Toate aveau nişte cărucioare pe care erau montate sacoşe foarte mari şi se tîrguiau cu vînzătoarele într-un ritm de parcă ar fi avut toată ziua la dispoziţie numai pentru asta. Una din precupeţe scotea o varză de sub tejghea şi i-o arăta clientei. Aceasta făcea nişte observaţii. Precupeaţa se apleca din nou sub tejghea, parcă cu încetinitorul, şi lua altă varză. Începeau noi comentarii în spaniolă asupra celei de-a doua verze. Cred că bătrîna clientă o considera prea mică, iar precupeaţa îi explica în ce fel a crescut şi cît e de naturală şi sănătoasă. De la varză au trecut apoi la cartofi, iar eu mă uitam îngrijorat că mai era destul pînă să se umple sacoşa de pe cărucior. Cealaltă vînzătoare era responsabilă cu cîntăritul. Ca să ia o pungă trebuia să treacă prin spatele surorii ei şi, locul fiind îngust, operaţiunea era destul de complicată. Una îşi subţia burta, cealaltă se apleca peste tarabă. După ce a cîntărit varza, a pus-o deoparte din vreo trei-patru mişcări şi apoi s-a dus iar prin spatele celeilalte după o pungă pentru cartofii al căror proces de negociere se apropia de sfîrşit. Toate pe fondul a milioane de cuvinte schimbate în spaniolă. Simţeam că mi se lungesc urechile, dar pusesem deja cu mîna mea marfa în pungă şi nu-mi venea să le-o trîntesc la loc pe tarabă. Pe de altă parte, mă gîndeam că acelaşi proces urma să aibă loc cu încă patru cliente şi putea dura oricît. Visam la mîinile iuţi ale vînzătoarelor din magazinul de la colţul blocului din Bucureşti. Aici părea să fie însă vorba de o cu totul altă idee. Se dezvolta o întreagă critică a verzei şi conopidei, cu multe argumente pro şi contra, se făcea filozofia cartofului mare şi apologia efectelor morcovului asupra sănătăţii. În sfîrşit, una dintre vînzătoare a observat că făceam parte din alt club şi mi-a luat peste rînd bietele mele două articole. Le-a cîntărit mai repede şi mi-a mai pus, din partea casei, şi nişte pătrunjel, însoţit de o avalanşă de cuvinte cu multe s-uri. A înţeles apoi că mai vreau şi nişte ceapă şi usturoi, la care nu ajungeam, şi a făcut o figură cum că aş fi păcălit-o. Mi le-a pus şi pe acelea şi, în sfîrşit, am scăpat din acel loc. Îmi venea pur şi simplu să alerg. Mi-am adus aminte însă că mai trebuie să iau zahăr. Erau nişte magazine pe marginea spaţiului cu tarabe, cum sînt şi la noi în pieţe. Am intrat într-unul şi m-am amuzat să văd o englezoaică cu un copil mic care căuta acelaşi lucru cu voce tare: "Sugar, sugar, where are you?". M-am uitat şi eu în toate părţile după sugar. Nimic nu semăna cu zahărul. Nu ştiam cum să cer. Nu ştia nici englezoaica. În cele din urmă ea a găsit într-un colţ nişte pungi alb-albastre (cum erau şi la noi odată pungile de zahăr de un kilogram) şi a înşfăcat una, fericită. Am luat şi eu una. Pe ea scria arroz sos. Zahăr tos, mi-am zis în mintea mea. Ajuns acasă, am constatat că era orez.