Timpul le schimbă pe toate

De curînd, o ştire vorbea de un polonez care şi-a revenit după ce a stat în comă timp de 19 ani. Era un muncitor feroviar, pe nume Jan Grzebski, care a fost lovit de tren. Povestea pare dintr-un film SF, cu salturi în timp. Omul a intrat în comă pe vremea cînd Polonia era condusă de generalul Jaruzelski, iar Lech Walesa era încă liderul sindicatului Solidaritatea. Cînd omul şi-a revenit, Lech Walesa îşi încheiase de mult mandatul în fruntea ţării, o Polonie care deja, de mai bine de trei ani, făcea parte din Uniunea Europeană. Armata pe care Jaruzelski o scosese pe stradă în anii ’80 pentru a reprima manifestaţiile anticomuniste şi care părea definitiv aliată într-un tratat care-şi luase numele chiar de la capitala Poloniei, luptă acum în Irak cot la cot cu americanii, foştii duşmani ideologici ai puterii comuniste. Ziarele spun că Jan Grzebski se miră nespus astăzi de faptul că lumea vorbeşte la telefon pe stradă, că e copleşit de numărul produselor care se găsesc în magazine şi că, în acelaşi timp, constată că lumea e la fel de nemulţumită ca înainte de accidentul său. O fi nemulţumirea asta aşa o caracteristică generală a Europei de Est? M-am gîndit imediat cum ar fi fost povestea asta transpusă în România. Cineva care s-ar trezi după 19 ani, adică, nu ar fi prins nici măcar revolta muncitorilor de la Braşov. Ar avea şanse minime să fi auzit vreodată despre Ion Iliescu. Ştia poate ceva despre reformele gorbacioviste. Altfel, pe vremea aia Nea Nicu era bine mersi la putere, tot aşa cum zahărul şi uleiul erau pe cartelă. Traian Băsescu ar fi probabil, pentru omul nostru, o figură cu totul stranie care, din motive cu totul de neînţeles, a fost suspendat de nişte membri... ciudaţi ai Parlamentului. Un reper în confuzia trezirii după o absenţă de-aproape o viaţă ar putea fi, cel mult, regele Mihai, despre care, de bună seamă, o fi auzit chiar şi înainte de 1989, dar greu i-ar veni să creadă că fostul suveran mai există şi că, pe deasupra, i s-au oferit înapoi şi unele proprietăţi (Castelul Peleş?). S-ar mira poate că Doina Cornea stă tot izolată la Cluj, şi nu în relaţii prea bune cu puterea. Ar auzi din multe părţi că tot securitatea face jocurile, lucru pe care nu l-ar prea înţelege văzînd că toată lumea e liberă să spună şi să facă orice. N-ar înţelege de ce se spune că Revoluţia a fost furată sau trucată, deşi de la acel eveniment totul pare complet diferit de ce era înainte. Emisiunile cu foşti demnitari comunişti i s-ar părea extem de curioase şi, în acelaşi timp, cît se poate de interesante. Şi-ar dori poate mai multe documentare cu Ceauşescu, frustrat că a scăpat demitizarea acestuia şi că n-a văzut ziarele în care numele îi era scris cu literă mică. Greu i-ar fi să priceapă cum de România e deja membră NATO şi, totodată, dependentă de gazele ruseşti. De ce se bucură românii abia acum că pot călători liber în alte ţări, cînd graniţele au fost deschise tocmai de primul guvern postrevoluţionar? Unde au dispărut toate Daciile, cum s-au schimbat aşa uniformele miliţienilor şi cum poţi să te plîngi de calitatea televiziunilor atunci cînd ai la dispoziţie, non-stop, cîteva zeci de canale de toate tipurile? Cum s-a ajuns de la cele două ore de emisie la filme porno? De ce apar atît de multe figuri la televizor, de unde au născocit aşa multe probleme grave şi ce rost are să le întoarcă atîta pe toate feţele? Oh... şi cîte alte întrebări ar mai fi, de pildă, ce-i aia PSD sau cum a reînviat PNŢ-ul după 45 de ani de ilegalitate şi deja iarăşi nimeni nu mai ştie aproape nimic de el; unde a dispărut partidul comunist cu toate lozincile lui roşii? Cum de au ajuns soldaţii români să lupte în Afganistan şi în Irak, mai ales după ce în Irak cică a mai fost un război, pe care americanii l-au cîştigat în două săptămîni? Cum de s-a împărţit fosta Iugoslavie în cinci ţări, ce e aia Kosovo şi de ce nu se mai găseşte Cico? Mult mai simplu era în coma de pe timpul comunismului.