Teaching in the USA

Titlul poate părea arogant, în engleză, dar nu am găsit ceva care să sune atît de potrivit în româneşte ("predînd în SUA" suna hilar, iar varianta "Profesor în America" e prea pompoasă şi pretenţioasă). Mă gîndesc de cîteva zile să ţin un gen de jurnal despre întîmplări, obiecte, locuri, oameni întîlniţi în campusul Universităţii statului Illinois (University of Illinois), Champaign-Urbana, după numele localităţilor ce găzduiesc şcoala, lipite una de cealaltă. Sînt aici ca profesor vizitator pentru semestrul de toamnă (visiting for the Fall semester) la Departamentul de Matematică, poziţie pentru care am aplicat şi am fost admis şi datorită lobby-ului făcut de doi dintre colegii de aici, profesori, cu care am publicat cîteva lucrări apreciate. A contat şi faptul că mă aveau în vedere să-i sprijin la pregătirea studenţilor pentru concursul Putnam (olimpiada matematică studenţească a SUA, extrem de selectă). Universitatea este una dintre cele mai importante instituţii de învăţămînt superior de stat din SUA. Înfiinţată în 1868, are acum peste 40.000 de studenţi şi deţine peste 20 de Premii Nobel, multe în fizică. Şcolile de inginerie şi fizică sînt între primele 5 din SUA; nici matematica nu stă rău, în primele 15. Doresc ca în cîte un mic articol, în funcţie de fotografia culeasă de mintea mea, să mă refer la cîte o idee sau obiect. Totul va fi trecut prin modul meu de analiză, deci rezultatul va fi oarecum subiectiv, dar cred că e util pentru cei ce vor să înţeleagă o parte din America, vor poate să înveţe aici sau - de ce nu - să-şi facă un viitor pe acest tărîm. Poate că şi cele cîteva mii de părinţi, cu copii la studii aici, vor înţelege mai bine cum trăiesc copiii lor în mediul universitar; bănuiesc că nu li se povestesc totdeauna prea multe. Aşadar, sper să întîlnesc idei. Ca profesor la o universitate importantă, adică una care are tradiţie, bine clasată în topul celor mai bune, acordă doctorate (grading school), trăieşti la scară mică toate dilemele şi contradicţiile vieţii americane în viziunea unui european. O să încerc să explic. Despre modalităţile în care ajungi să ocupi o astfel de poziţie am vorbit, iar faptul că poţi ajunge imediat după doctorat profesor universitar este o dovadă a respectării valorilor, pentru că ele sînt o investiţie. Nu se poate încă aşa ceva în România; nu pot uita argumentul de tipul "măcar un curs să fi scris ca să aibă pretenţia să ajungă conferenţiar". Asta e însă şi America în totalitatea ei: valorile evidente sînt promovate indiferent de vîrstă. E ca în sport: un fotbalist tînăr, chiar neexperimentat, dar serios şi talentat, are pe piaţă o valoare mai mare decît unul consacrat, dar spre sfîrşitul carierei. Să mă întorc însă la "activitatea didactică". Spre deosebire de Europa, şcoala universitară e mai asemănătoare liceului de la noi. O lecţie ţine 50 de minute şi, în funcţie de "creditele" acordate, se desfăşoară mai multe zile pe săptămînă în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. În general, creditele coincid cu numărul de lecţii pe săptămînă. Ca profesor nu poţi întîrzia. Faci o impresie execrabilă, iar studenţii în general reclamă o astfel de atitudine. Nici nu poţi depăşi timpul acordat. Aici, la University of Illinois sună chiar clopoţelul în toate clădirile cu săli de curs. Materia predată: nu prea ai libertate ca profesor. Ţi se dă manualul şi syllabus-ul, adică program pe ore, tu ai doar libertatea discutării şi interpretării acesteia. Manualele sînt de altfel extrem de îngrijit elaborate şi cu multe exemple. E o afacere uriaşă să fii autorul unui astfel de manual, mai ales la nivelul undergraduate (adică primii ani înainte de master): jumătate din universităţile americane folosesc aceleaşi manuale. Scumpe şi grele, în kilograme însă. Sînt cartonate, mari, cu sute de pagini. De aceea îi vezi pe toţi studenţii cu rucsacuri încărcate, iar una dintre întrebările lor la începutul cursului este dacă trebuie să aibă manualele cu ei mereu. De obicei, un curs nu înseamnă parcurgerea în întregime a unui astfel de manual. Dai teme la fiecare lecţie. Sînt conştienţi de importanţa acestei activităţi. Cu o conştiinciozitate exemplară, majoritatea aduc temele în zilele în care le spui că trebuie predată homework due şi aşteaptă să o corectezi cu observaţii. Pentru un curs cu mai mulţi studenţi, ca profesor beneficiezi de un asistent de corectare (grader), de obicei un student graduate, adică doctorand. Îi pasezi lucrările şi după cîteva zile el ţi le lasă la cutia poştală corectate. Apoi, periodic, dai lucrări de control în general anunţate, quiz le numesc ei. Şi astea contează la nota finală şi trebuie să fii atent să le contabilizezi. În plus, cam de două ori pe semestru anunţi de la început examene parţiale, midterms, şi trebuie să fii atent să precizezi modul de corectare cu ponderea în nota finală. Peste astea, cam de trei ori pe săptămînă ai office hours, ore de consultaţii anunţate în biroul tău, unde oricine vine şi te întreabă legat de curs sau teme. E o muncă serioasă şi stresantă în fapt. Mai ai şi alte activităţi nu neapărat normate: e bine să participi la cîteva dintre seminariile ştiinţifice ale facultăţii, săptămînal. Asta în legătură sau peste activitatea ştiinţifică concretizată în numărul şi calitatea lucrărilor publicate sau a grant-urilor obţinute. Nu e uşor şi nici relaxant. Există însă motive de mari satisfacţii ca profesor. În primul rînd, societatea îţi consideră poziţia ca fiind una de excelenţă şi o respectă. În al doilea rînd, beneficiezi de o vacanţă incredibil de mare, comparativ cu concediile de maximum două săptămîni ale angajaţilor la stat sau în companii. Apoi circuli la congrese, conferinţe, cu destulă uşurinţă şi cu bune sponsorizări din partea universităţii. Şi nu în ultimul rînd, costul asigurării medicale este extrem de mic, comparativ cu alte domenii: centrele medicale ale universităţii acordă reduceri substanţiale cadrelor didactice prin compania de asigurări a acesteia. Totul pare minunat. Problema o reprezintă însă de multe ori familia şi locul. Cîştigi un post la o universitate de top, ce faci însă cu soţia, mai ales dacă e dascăl şi ea, sau cum rezişti într-un loc în care, în afară de universitate, nu mai e nimic decît cîmp...