Taxa pe scîrbă
I. nu mai vrea să audă de România. Se chinuie acum, la 47 de ani, să îşi facă un viitor în Germania. Unul dintre cei mai inteligenţi oameni din generaţia mea. Cred că este singurul care a luat un 10 plin la admiterea la Fizică la facultăţile din Craiova în 1989. Anesteziat de tranziţie şi incapabil să iasă din zona de confort, I. nu s-a adaptat. Nu a vrut să fie nici bişniţar, nici buticar şi nici nu a avut conexiunile potrivite. Era pasionat de chitară, de electronică şi de baschet.
Fără socru ministru comunist, tată general, bunică în conducerea PCR-ului sau parte a reţelei de securişti cu acces la informaţii şi bani cu nemiluita, I. nu a fost implantat nici la BNR şi nici în poziţii călduţe în ministere sau companii de stat.
Şi-a făcut conştiincios treaba de inginer. A stat în ţară şi a muncit ca prostul crezînd că munca cinstită va fi răsplătită. Nu a avut nici tupeul lui Codrin Ştefănescu, nici norocul Dacianei sau doamnei Vălean sau geniul mîrlănesc al domnului Dragnea. Nu are talentul să proslăvească liderii PSD-işti sau pe Voiculescu, deci nici comisar ca doamna Creţu şi nici primar ca doamna Firea nu a putut ajunge.
Încet-încet s-a scîrbit. De nepotism, de agresivitate, de nesimţirea funcţionarilor publici, de corupţie şi de mizerie. De peste trei ani se chinuie să înveţe să facă altceva, ceva care e cerut în Germania. Nu are drepturi prea multe şi a fost chinuit de angajatorii lui, care îl folosesc fără prea multă milă. A trebuit să înveţe limba şi să pornească de la zero.
Sînt cîteva zeci de mii de români ca el. Oameni cu un potenţial bun, foarte bun sau chiar excepţional care nu au putut să se adapteze culturii tranziţiei. O cultură construită pe nepotism, nesimţire, furt, pupincurism şi oportunism. O cultură ale cărei vîrfuri sînt Băsescu, Năstase, Dragnea, Tăriceanu, Ponta, Bădălău, Pop, Udrea, Oprea, Meleşcanu, Olguţa Vasilescu, Grapini, Văcăroiu, Ciorbea, Sârbu.
I. nu pricepe de ce încerc să fac ceva dincolo de munca mea şi de voluntariatul cu copiii. M-a întrebat dacă mă cred Don Quijote sau un Sancho Panza în slujba lui Dacian. A fost greu să îi explic că nu mă potrivesc paradigmei lui. Că nu sînt deloc interesat de a lupta cu mori de vînt şi nici de liderii care şi-ar dori să facă asta. Că nu lucrez pentru cineva, ci încerc, împreună cu alţi oameni, să schimb ceva.
M-a întrebat despre soluţii. Soluţiile, în capul meu, sînt simple. Politicienii noştri nu sînt responsabili în fața alegătorilor. Electoratul poate fi manipulat cu ajutorul televiziunilor, sociopaţilor, circului şi consultanţilor politici, şi cumpărat cu mici atenţii înainte de alegeri. Vanghelie, Funar, Oprişan, Oprescu şi zecile de penali care au fost aleşi şi realeşi dovedesc asta.
Finanţările partidelor controlate de oameni ca Niro, Cocoş, Negoiţă, Pinalti, Hrebenciuc, Voiculescu, Ghiţă fac ca responsabilitatea politicienilor să fie către mafioţi şi nu către cetăţeni.
Ar trebui să avem partide controlate de un fel de consilii socratice. În funcţie de ideologia partidului, oameni cu experienţă, cu legitimitate şi pe cît posibil cu un larg sprijin public ar trebui să valideze, să ajute sau, dacă e nevoie, să invalideze politicienii noi, hotărîți să reformeze felul în care s-a făcut politică la noi. Consilii cu toleranţă zero pentru corupţie şi nepotism. Puterea corupe şi, fără un mecanism de control care să asigure că principiile de morală şi etică ale unui partid sînt puse în practică, riscăm să ne trezim cu un alt Ponta, Dragnea sau Tăriceanu.
Astfel de partide ar trebui să funcţioneze exclusiv din cotizaţiile lunare ale membrilor. 100.000 de membri care să doneze valoarea unei cafele pe lună ar face orice nou partid perfect sustenabil. Transparenţă totală a cheltuielilor ar reduce la maximum posibilitatea de corupţie şi ar forţa reforma felului în care partidele strîng şi cheltuiesc bani.
România plăteşte o taxă extrem de scumpă pentru elitele politice pe care le avem. Miliarde, dacă nu zeci de miliarde de euro anual sînt plătiţi în taxe de către oameni ca I. în America de Nord, Europa de Vest, Australia şi Noua Zeelanda şi nu în România. Taxa pentru scîrbă.
Speranţa ar putea avea costul unei cafele pe lună. Eu, unul, sînt convins că am fi destui gata să o plătim. Trebuie însă să avem şi pentru cine să o facem. Cu asta îmi bat eu capul şi nu cu morile de vînt. Nu sînt sigur că l-am convins pe I. Oricum, merită să încerc. Alternativa este să plătesc şi eu taxa pe scîrbă şi asta nu vreau să o fac.