Ţăranul şi dicţionarele
Termenii care desemnează persoanele născute sau trăind în mediul rural au căpătat în mai multe limbi sensuri figurate peiorative. Stigmatizarea socială se produce de pe poziţia de autodeclarată superioritate a orăşeanului pentru care locuitorul de la ţară e inferior: needucat, sărac, muncind din greu pentru bani puţini, lipsit de confortul modern. În cultura română, stereotipul social depreciativ al ţăranului (sau al ciobanului) coexistă cu idealizarea sămănătoristă şi tradiţionalistă a satului.
Dicţionarele generale înregistrează în mod obişnuit sensul secundar în care se reflectă stereotipul negativ; în franceză, termenul paysan este definit (în Trésor de la langue française informatisé) ca „persoană de la ţară care trăieşte din cultivarea pămîntului şi creşterea animalelor“, dar şi ca „persoană care nu cunoaşte uzanţele vieţii citadine“; dicţionarul precizează că, spre deosebire de sinonimele sale parţiale (cultivateur, éleveur, agriculteur), „care desemnează o profesie“, paysan „desemnează o condiţie de viaţă, cu conotaţii adesea depreciative“. În mod similar, dicţionarele curente italieneşti consemnează sensul peiorativ al cuvîntului contadino („persoană cu comportament needucat, aspru şi grosolan“, în Zingarelli). În engleză, definiţia substantivului peasant cuprinde trăsături explicit negative chiar în sensul de bază – „mic proprietar sărac sau muncitor agricol cu statut social scăzut“ –, cărora li se adaugă, cu marca „informal“, sensul depreciativ „persoană ignorantă, nepoliticoasă, lipsită de rafinament“ (Concise Oxford Dictionary).
Surprinzător, cel mai răspîndit dintre dicţionarele româneşti actuale manifestă o precauţie exagerată, ignorînd cu totul sensul peiorativ al cuvîntului ţăran; un sens desigur injust, ca al oricărui stereotip social, dar cît se poate de real din punctul de vedere al uzului lingvistic. În DEX, ţăranul este definit exclusiv ca „persoană care locuiește în mediul rural, avînd ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor; persoană care face parte din țărănime; sătean“. Omisiunea uzului peiorativ şi raportarea inutilă la o categorie socială („persoană care face parte din țărănime“) sînt urme ale subtextului ideologic şi ale redactării prudente din perioada comunistă. Într-adevăr, definiţia actuală este aproape identică cu cea din prima ediţie a Dicţionarului explicativ, din 1975: „persoană care locuiește în mediul rural şi care îşi cîştigă existenţa îndeletnicindu-se nemijlocit cu cultivarea pămîntului și creșterea animalelor; persoană care face parte din țărănime; sătean“.
Faptul că sensul depreciativ era deja înregistrat în dicţionarele noastre mai vechi dovedeşte că omisiunea din DEX este intenţionată. În 1879, la I. Costinescu, în Vocabular român-francez, definiţia cuvîntului ţăran cuprindea şi sensul „rustru, grosian, puţin civil“ (rustru fiind o adaptare a franţuzescului rustre); în acelaşi dicţionar e cuprinsă construcţia miroase a ţară, cu explicaţia „are defectele oamenilor de la ţară cu care a trăit“ şi traducerea „(il) sent le terroir“. În Dicţionarul universal al lui Şăineanu (ediţia a VI-a, 1929) ţăranul este „om de la ţară“ şi (figurat) „om grosolan“. Scriban (Dicţionaru limbii româneşti, 1939) oferea şi un exemplu de utilizare a sensului peiorativ: „om necioplit, mojic: nu fi țăran!“
Nu toate dicţionarele româneşti actuale manifestă reticenţă faţă de înregistrarea sensului depreciativ al cuvîntului. În Dicţionarul limbii române (DLR, Litera Ţ, 1994) apare sensul „om lipsit de educaţie, de maniere; mojic“, cu o formulare care va fi preluată, cu mici modificări, de Noul dicţionar universal (NDU, 2006) şi de Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007); acesta din urmă ilustrează definiţia prin enunţul „Nici măcar nu ştie să mănînce cu cuţitul şi furculiţa: e un ţăran“. În Dicţionarul de argou al lui G. Volceanov (2007) sînt incluse construcţiile a fi țăran / de la țară, „a fi bădăran / mojic; a fi răuvoitor“. Internetul oferă mii de exemple ale uzului peiorativ; de exemplu, formula băi, ţărane trimite atît la insulte directe şi la bancuri, cît şi la numeroase comentarii metalingvistice, sociologice şi antropologice. Limba actuală produce şi dezvoltări dezambiguizante pentru sensul figurat, cum ar fi expresia ţăran de oraş („a fi ţăran e o mîndrie, a fi ţăran de oraş ca tine, aia e ruşinea supremă“, gsp.ro). Răspîndirea sensului peiorativ e dovedită şi de sensul negativ al derivatelor ţarănoi, ţărănos, ţărănie.
Definiţiile de dicţionar ale termenilor care denumesc categorii sociale sînt în mod evident dependente de ideologii şi sensibilităţi istorice. Excesul pedagogic în tratarea termenului ţăran poate fi ilustrat de dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim (1876), din care reproduc mai jos un fragment, cu ortografia actualizată. Nu numai că definiţia nu cuprinde sensul peiorativ, dar exemplele elogioase sînt inutil extinse, doar de dragul mesajului persuasiv: „ţăranii sînt baza ţărei; ţăranii duc o viaţă simplă, însă laborioasă; ţăranii noştri sînt de o frugalitate rară, ei mîncă mai numai cereali, legumine şi poame, lapte, caş şi ouă, foarte rar mîncă carne, şi cu toate acestea-s mai sănătoşi decît urbanii“.
