Supravieţuitori de voie

Moda "supravieţuirilor" pare să prindă tot mai mult, probabil în condiţiile spectrului din ce în ce mai ameninţător al crizei economice, despre care unii (chiar şi papa de la Roma) spun că ne va face să regăsim valorile adevărate şi bucuriile simple ale vieţii. Ideea de a trăi cu puţin, de a-ţi înjgheba cele necesare traiului în mijlocul unui pustiu fierbinte sau îngheţat, de a-ţi dovedi inventivitatea şi îndemînarea în condiţii vitrege în care, chipurile, nu ai încotro, pare să fie tot mai fascinantă pentru occidentali. Bear Grylls e un personaj tot mai popular, graţie experimentelor de supravieţuire (filmate şi difuzate de Discovery Channel) pe care le face printre gheţurile Alaskăi, în mijlocul unui deşert din Africa sau pe o insulă pustie din Pacific. Omul rezistă zile în şir în zone sălbatice, numai cu hainele de pe el şi un cuţit. Îşi găseşte hrana zilnică în moduri ingenioase şi uneori periculoase. Cînd "fură" mierea din stupul unor albine sălbatice, se alege cu o înţepătură care-i provoacă o gravă alergie. Alteori e nevoit să mănînce viermi, şerpi sau furnici, să prindă peşti cu mijloace improvizate sau chiar să "apeleze" la carnea unor cadavre de animale. Aprinde focul din nimic şi se dovedeşte maestru în construirea de adăposturi din bambus, rezistente la furtuni tropicale, sau din alte materiale pe care le găseşte în natură, "la minut". Echipa de filmare care-l însoţeşte, deşi beneficiază de alt regim, nu intervine în experimentele lui, nu-l ajută în nici un fel. Omul e un adevărat specialist în supravieţuire (care la el pare o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului) şi poate da lecţii chiar dacă uneori, de dragul spectacolului, tinde să exagereze. Cu totul diferit se petrec însă lucrurile la o altă emisiune de la Discovery World. Acolo e vorba de patru grupuri de oameni obişnuiţi care aleg să facă un experiment de supravieţuire în Alaska. Sînt lăsaţi singuri la o oarecare distanţă de cabanele pe care trebuie să le găsească ei înşişi şi să se instaleze în ele pentru trei luni, fără apă, căldură sau electricitate şi doar cu rezerve limitate de alimente (parcă recunoaştem ceva). Grupurile se descurcă mai bine sau mai rău. Oameni crescuţi în confortul de tip urban occidental învaţă singuri să taie un copac, să prindă peşte (spre deosebire de Bear Grylls, sînt însă dotaţi cu lansete moderne) sau să vîneze capre sălbatice. Pentru cea din urmă activitate, unuia dintre participanţi i se dă o carabină Winchester cu lunetă. Mai mult, el este dus şi adus din zona muntoasă, în care trăiesc acele capre, cu un avion, iar cînd vînează este asistat de un ghid. Oamenii descoperă cît de greu e să n-ai apă curentă şi ce efort e s-o transporţi chiar şi de la cîteva sute de metri, cît de complicată e viaţa fără curent electric şi cîtă bătaie de cap presupune o încălzire cu lemne tăiate cu forţa propriilor braţe, musai de aprins chiar şi ude. Membri ai aceleiaşi familii sau doar prieteni, indivizii ajung adeseori să se certe între ei. Neîndemînarea lor e uneori de-a dreptul înduioşătoare. Izolarea le este însă bine asistată. Sînt cîntăriţi săptămînal (nu ni se spune cum, dar bănuim că de către de organizatorii experimentului cu care intră periodic în contact). Pentru a conserva somonii pe care-i prind pentru iarnă, au la dispoziţie borcane cu capac (şi astea erau la noi o problemă) şi un fel de dispozitiv de vidare, cu ceas de presiune. Păi, mersi, am putea spune noi. De afumătoare, de simpla uscare sau de şi mai simpla sărare n-au auzit? De bună seamă că şi cel mai prost ţăran din România ar rîde de s-ar prăpădi. Chiar şi orăşenii care au apucat perioada Ceauşescu ar zîmbi în faţa experimentului de la Discovery. Ce poate fi aşa spectaculos în a-ţi izola intrarea cabanei, pentru a nu pătrunde frigul, sau în a-ţi micşora spaţiul de dormit cu un fel de draperii improvizate, pentru a te încălzi mai bine? Ne sînt încă proaspete în memorie tehnicile de supravieţuire (şi convieţuire) urbană. Ne amintim bine vînătoarea de cozi la carne. La fel şi tehnica izolării geamurilor cu bandă de tip purfix (dacă aveai norocul să găseşti aşa ceva), sticlele cu apă caldă de sub plapumă, lumînările stocate în cămară cu chibriturile puse la îndemînă pentru a le găsi rapid în cazul în care "se lua curentul", ziarele îndesate în bocanci contra gerului, leucoplastul de pe talpă împotriva alunecuşului, şi cîte altele. Iar în ce priveşte carabina Winchester cu lunetă, ei bine, aşa ceva devenise un adevărat deziderat naţional (deşi la urmă s-a folosit mai popularul AKM). Mă gîndesc aşadar că pentru vesticii care se simt răsfăţaţi de soartă şi vor să se confrunte cu realităţi dure ale planetei s-ar putea inventa şi altfel de experimente. De pildă, să fie duşi cîteva luni (să supravieţuiască) nu în deşert, ci în mijlocul societăţii, dar în ţări precum Somalia sau Coreea de Nord (pentru care şi criza economică mondială e doar o invenţie inaccesibilă).