Summit

E aproape sigur că în istoria României nu s-au adunat vreodată la un loc atîţia şefi de state şi guverne cîţi au fost săptămîna trecută la reuniunea NATO de la Bucureşti. Iar după cum au recunoscut mulţi dintre aceşti oaspeţi de vază, organizatorii s-au descurcat neaşteptat de bine. Îmi permit să completez opinia lor cu simpla mea impresie de jurnalist acreditat la un asemenea tîrg politic planetar, din ziua cea mai importantă a lui, în care s-au luat şi marile decizii. Ajuns la staţia de metrou Izvor, am fost îndrumat cu gesturi ferme de către ofiţerii SPP spre o breşă din gardul mobil instalat de jur împrejurul parcului. Mi s-au cercetat cu de-amănuntul acreditările, două legitimaţii cu poză, dintre care una mare dată de SPP şi alta mai mică primită de la organizatorii NATO. Cea mică avea o poză deformată care nu prea semăna cu mine. Aveam să mă lecuiesc însă de orice complexe, văzînd că mai toţi ziariştii aveau asemenea poze hidoase pe legitimaţii (deformate probabil de calculator). Trebuie să spun că la acreditare am primit şi un rucsac cu albume, reviste, ghiduri, DVD-uri şi chiar o sticlă de vin "Conu’ Alecu". Printre albume era unul cu poze dintr-o Românie pe care abia dacă o recunoşteai. Tot la fel ca poza de pe legitimaţie, numai că, spre deosebire de mine, ţara ieşea mult mai bine în poze decît în realitate. În sfîrşit, am ajuns la cortul instalat în cealaltă parte a parcului unde scoteai cureaua, ceasul şi banii şi se făcea controlul. Am auzit cum un SPP-ist i-a spus altuia: "Vezi că ăsta-i român". Am trecut de control şi, pe cealaltă parte a cortului, mă aştepta un autobuz nou şi curat pe care scria RATB. M-am urcat şi am mers singur în el, cele două sute de metri care mai erau pînă la scara Palatului Parlamentului (am fost adică dus cu autobuzul pînă la scară). Înăuntru m-am grăbit să mă îndrept spre sala Unirii, acolo unde ştiam că se întîmplă mari evenimente. Am fost însă oprit, pentru că nu aveam destule acreditări. "Mă tem că nu veţi putea intra doar cu astea două" - mi-a spus o femeie în uniformă albastră. O doamnă, Coca, de la protocol, mi-a explicat că sînt prea mulţi ziarişti şi că doar unii au acces în sălile de lucru, iar ceilalţi trebuie să stea în centrul media şi să participe doar la conferinţele de presă comune. De înţeles. Centrul media era însă o sală cu sute de mese şi mii de ziarişti care vorbeau în toate limbile pămîntului. Asemănătoare unei uriaşe săli de bursă. Pe nişte monitoare se desfăşurau scene de la unele lucrări care erau publice. Găsirea unui loc în faţa unui calculator era o mare victorie. De îndată ce te ridicai însă, îl pierdeai, chiar dacă lăsai vreo geantă sau vreo haină pe el. Din cînd în cînd venea cîte un zvon din lumea mare: Pleacă delegaţia Macedoniei, Grecia s-a opus. Şi pe urmă: Nu mai pleacă, lucrurile se rezolvă. Apoi iarăşi: Pleacă macedonenii! La un moment dat, s-a anunţat că o conferinţă de presă a unui purtător de cuvînt NATO, la care cu toţii am fi avut acces, s-a anulat. Anulată a fost şi următoarea, a secretarului general. Era semn că în lumea de dincolo de ofiţerii SPP de la capătul culoarului erau certuri şi discuţii, nu se ajungea la un acord. Deodată însă, dinspre acel capăt de culoar s-a creat rumoare. Brusc, mai bine de o sută de ziarişti s-au repezit într-acolo. Pe interval s-a format un fel de vîrtej mişcător de oameni, cu camere şi bliţuri, panouri dărîmate, pantofi de damă striviţi. În mijloc am reuşit să-l zăresc pe Victor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei. Era singurul preşedinte care s-a gîndit să treacă prin sala presei, dar a mers ţeapăn înainte, fără să se oprească o secundă şi parcă nu vedea nimic în jur. Apoi au început zvonurile despre ce se acordă şi ce nu se acordă Ucrainei şi Georgiei. Pe site-urile televiziunilor apăreau informaţii contradictorii. Nimeni nu ştia cu adevărat ce se întîmplă. Răbdare fără tutun. La toalete era oarece coadă, la bufet, aşijderea. Un tip de aproape doi metri, un bodyguard negru, avînd în ureche acea cască cu fir spiralat, pe care o ştim bine şi din filme, stătea la coadă, la bufetul lui tanti Nuţi de la Parlament, cu pantofii lui negri lucitori şi de o mărime impozantă. A ajuns în faţă şi a cerut o pungă de chips-uri. Înapoi în sala presei, am prins un alt vîrtej de ziarişti, mai mare chiar decît precedentul şi din sens invers. M-am uitat să văd cine se află în ochiul uraganului şi am constatat că era tot Iuşcenko, mergînd la fel de ţeapăn. Se întorcea de unde fusese. De data asta s-a oprit două secunde şi a zis ceva în ucraineană - cine să audă, cine să priceapă!... În sfîrşit, cînd spre după-masă lucrurile s-au lămurit şi secretarul general NATO a început o conferinţă de presă în sala amenajată în acest scop, am constatat că, pur şi simplu, s-au încurcat limbile. Distribuitorul de sunet pe care scria english era în română, cel cu franceza era în engleză şi tot aşa. După conferinţă, cînd am vrut să merg la brodcasting center ca să transmit lumii concluziile marelui Consiliu Nord-Atlantic, am constatat că schemele pe care le primisem într-o mică agendă nu prea mi-erau de ajutor, deşi nu-mi lipseşte nici spiritul de orientare şi nici nu mă aflam pentru prima oară în Palatul Parlamentului. O fată dintre cele multe de la Info desk mi-a mărturisit că nici ea nu ştie (deşi era vorba de locul de unde televiziunile şi radiourile lumii transmiteau ştirile de la summit). Mi-am amintit de oamenii de la rafturile hipermarket-urilor care nu ştiu niciodată nimic. O altă fată s-a oferit însă să mă conducă şi m-a dus pe un culoar din capătul căruia a apărut un SPP-ist. De la distanţă ne-a făcut semn cu degetul că n-avem voie acolo. Ne-am întors, dar am fost din nou îndrumaţi pe drumul închis. Parcă eram într-un joc pe calculator. În cele din urmă, cu ajutorul colegelor ei şi al SPP-iştilor, fata a desluşit traseul, dar de la un punct încolo, mi-a spus că ea nu mai are acces. Eram privilegiat. Iar în drum spre cabina cu microfon, am trecut pe lîngă o intrare unde era organizat un fel de tîrg de obiecte ţărăneşti artizanale şi am auzit cum unul dintre vînzători îi spunea vecinei de tarabă: "Scrie, Marioaro, preţurile şi nu le mai tot schimba că altfel n-o să vinzi nimic la străinii ăştia".