Subiect de drept și drept subiectiv (III)

Expresiile subiect de drept și drept subiectiv par să aibă o nuanță tautologică sau să trimită la o definiție idem pe idem. Ca fiecare cuvînt sau expresie din vocabularul juridic, și acestea desemnează cîte o noțiune cu denotații proprii, fără a exclude legătura uneia cu cealaltă.  Cristalizarea sensurilor acestor doi termeni juridici s-a făcut treptat, iar atributul din fiecare expresie precizează un sens specific, pentru crearea unei identități logice proprii. Atributul de drept extrage subiectul din confuzia omonimiei, determinîndu-l ca noțiune juridică, prin înlăturarea celorlalte sensuri posibile, dar trimite în principal la ideea de drept obiectiv, ca sistem normativ, subiectul fiind supus legii, și doar în subsidiar la ideea de drept subiectiv, ca tip de prerogativă juridică, subiectul avînd drepturi și datorii. Cu aceeași funcție de a înlătura confuzia omonimiei, atributul subiectiv din această ultimă expresie este necesar pentru a distinge dreptul, ca prerogativă juridică aparținînd unui anumit subiect de drept, de dreptul obiectiv. Pentru cei nefamiliarizați cu vocabularul juridic, această distincție este greu de îngurgitat la prima „gustare”. Dificultatea nu poate fi ocolită, deoarece în limba română, ca și în alte limbi latine, nu există cuvinte diferite pentru acești doi termeni. În schimb, limba engleză are un cuvînt distinct pentru fiecare termen, respectiv right pentru dreptul subiectiv și law pentru dreptul obiectiv.

În ambele sale sensuri, subiectiv și obiectiv, dreptul este material de construcție pentru democrația constituțională. Instituțiile și practicile acestui sistem politic nu s-ar fi putut alcătui  nici fără „cărămizile” drepturilor subiective și ale datoriilor corelative, nici fără „mortarul” dreptului obiectiv. Dreptul subiectiv n-ar putea exista ca realitate juridică fără a fi recunoscut și protejat de dreptul obiectiv. Între drepturile subiective și datoriile corelative există o corelație  indisolubilă; nu există drept subiectiv fără datorie corelativă, aceste două elemente formînd conținutul unei relații sociale, ca raport juridic. Altfel spus, noțiunea de drept subiectiv include, în mod esențial, ideea de alteritate. Iar normele juridice, adică dreptul obiectiv, unesc aceste elemente din relații sociale multiple, într-o comunitate ordonată, ca societate. Înțelegerea corectă și aplicarea consecventă a corelației dintre drepturile subiective și datoriile corelative, precum și a corelației dintre acestea și dreptul obiectiv este indispensabilă atît pentru a construi sistemul politic al democrației constituționale, cît și pentru a împiedica derapajele acestui sistem de pe făgașul său firesc. Ruperea drepturilor de datoriile corelative dizolvă solidaritatea comunitară și deschide calea individualismului necontrolat și a egoismului feroce, iar negarea drepturilor subiective, dublată de destrămarea dreptului obiectiv, conduce către autoritarism, dictatură sau totalitarism. Ambele pericole amenință, din diferite puncte cardinale, lumea de astăzi.  

Nu este locul aici pentru o incursiune în istoria pasionantă a noțiunii de drept subiectiv. Rezumînd, noțiunea de drept subiectiv, ca multe alte noțiuni juridice, s-a cristalizat în materia obligațiilor civile, iar rădăcinile teoretice ale acestei noțiuni se regăsesc, sub aspect teoretic, în filosofia aristotelică și în cea a lui William of Ockham, iar sub aspect juridic în dreptul roman și în dreptul medieval. Noțiunea dreptului subiectiv civil este o extensie a modului în care a fost înțeles dreptul de creanță, iar ulterior noțiunea generală de drept subiectiv a fost o extensie a noțiunii de drept subiectiv civil, la nivelul întregului sistem de drept. Este adevărat că s-au făcut anumite ajustări succesive pentru a adapta noțiunea inițială de drept de creanță la particularitățile celorlalte drepturi subiective civile și la specificul drepturilor subiective din celelalte ramuri și instituții ale dreptului obiectiv.

Cea mai importantă ajustare a fost necesară pentru a face distincția între drepturile subiective, în general cele nepatrimoniale (numite drepturi fundamentale din perspectiva dreptului constituțional, drepturi ale personalității, din perspectiva dreptului civil sau drepturi ale omului din perspectiva europeană sau internațională) care aparțin tuturor subiectelor de drept, ca expresie juridică a siguranței și libertății persoanei, și drepturile subiective, în general cele patrimoniale, care aparțin, în mod variabil, unora sau altora dintre subiectele de drept. Drepturile subiective din prima categorie – cum  este dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică și psihică sau dreptul la acces liber la justiție – sînt recunoscute și apărate prin norme constituționale, respectiv europene sau internaționale, fiind limitate ca număr și avînd un conținut juridic predeterminat. Drepturile din a doua categorie – cum este dreptul de a folosi o locuință cu titlu de închiriere sau dreptul de a cere plata unei sume de bani reprezentînd contravaloarea unui serviciu prestat altei persoane – sînt recunoscute și apărate de norme juridice subordonate nivelului constituțional. Aceste norme configurează un tipar al dreptului subiectiv mult mai flexibil și mai încăpător, în care pot intra nu numai drepturile subiective avute în vedere de legiuitor, ci și drepturi subiective care sînt creații ale subiectelor de drept. Altfel spus, norma juridică fie oferă tiparul general al dreptului subiectiv sau tipare mai puțin generale, dar în care se pot apoi încadra drepturi subiective care intră în conținutul unor raporturi juridice concrete, fie lasă subiectelor de drept libertatea de a constitui, prin acte juridice, numeroase alte drepturi subiective. 

Oricît de schematică ar fi imaginea dreptului subiectiv, conturată în rîndurile de mai sus, totuși ea dă seama de efortul intelectual, de consecvența și de imaginația  juriștilor, care, uniți într-o continuitate multimilenară, au oferit unul dintre cele mai importante instrumente juridice pentru exercitarea și apărarea libertății.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.