Subiect de drept și drept subiectiv (II) Infans conceptus pro nato habetur
Jurisconsultul Paulus a precizat într-un text păstrat în Digeste că „a fi în pîntec este același lucru cu a fi născut cînd este în interesul celui conceput (qui in utero est ac si in rebus humanis esset custoditur quotiens de commodis ipsius partus quaeritur)”. Ideea a fost exprimată – în termeni diferiți, în alt text, păstrat tot în Digeste – și de către Ulpianus, jurisconsult din aceeași perioadă clasică a dreptului roman. Pe temeiul acestor texte a fost formulat adagiul infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur (copilul conceput se consideră născut ori de cîte ori este vorba de drepturile sale), preluat în dreptul modern continental, inclusiv în art. 36 din Codul Civil român: „Drepturile copilului sînt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Invocînd acest adagiu, civiliștii își hrănesc orgoliul și afirmă că dreptul privat însoțește persoana, nu doar de la naștere, ci chiar din momentul concepției. Orgoliul nu este chiar justificat, deoarece calitatea de subiect de drept se dobîndește doar din momentul nașterii; printr-o ficțiune a legii, copilul conceput se consideră însă subiect de drept, dar în mod limitat, adică numai pentru a putea dobîndi drepturile subiective din perioada cuprinsă între momentul concepției și acela al nașterii. Este o imersiune în apele trecutului pentru a aduce în „uterul” prezentului fapte și situații juridice din care izvorăsc drepturi subiective în beneficiul celui născut viu. Altfel spus, din acest adagiu nu poate fi dedus nici un argument în sensul că fătul chiar este deplin subiect de drept, cu consecința legitimării interzicerii avortului. Este rațiunea pentru care adagiul devine eficient doar în cazul în care copilul se naște viu. Rămîne totuși de admirat imaginația juridică a romanilor, cu efecte practice mai ales în privința moștenirii. Pentru a primi averea unei persoane decedate înainte de nașterea celui conceput, acesta va fi considerat născut din momentul concepției, iar vocația sa succesorală va putea fi valorificată, cu condiția de a se naște viu.
Împreună cu alte soluții practice, rezolvarea cuprinsă în acest adagiu dovedește intuiția juridică a romanilor. Deși se spune că această intuiție a fost suficientă prin ea însăși pentru a clădi un sistem de drept pretorian, adică bazat pe precedente, nu ar trebui să se uite că pretorii și jurisconsulții romani erau formați în diferitele școli de filosofie greacă. Intuiția lor juridică se hrănea din această formație filosofică, iar soluțiile practice sclipitoare își găsesc astfel adevărata explicație. Ulterior, în perioada medievală și în cea modernă, au fost dezvăluite fundamentele filosofice ale dreptului roman, pentru a contrazice așa-zisa lipsă de apetit pentru concepte a creatorilor acestui sistem juridic. Întregirea spiritului pragmatic roman cu aceste fundamente teoretice a permis înțelegerea liniilor de forță care dau coerență și unitate culturii și civilizației greco-romane. O asemenea perspectivă lasă fără suport îngrijorarea celor care cred că vasta operă de arheologie a dreptului roman – realizată în universitățile medievale, mai ales în cele din nordul Italiei și din sudul Franței – a fost un proces de alterare a spiritului juridic latin, pentru a adapta soluțiile pretorilor și jurisconsulților în raport cu problemele noi ridicate de o lume diferită de cea greco-romană. Este adevărat că s-a produs o adaptare, dar ea a fost posibilă tocmai prin fidelitatea față de spiritul dreptului roman. Această operă de arheologie a ideilor a fost dublată de contribuțiile teologilor creștini și de instituțiile dreptului canonic, creîndu-se astfel premisele fertile din care s-au dezvoltat conceptele, principiile și valorile care întemeiază atît sistemul de drept continental, cît și sistemul de drept anglo-saxon. Adagiul infans conceptus pro nato habetur este doar unul dintre multele exemple care permit descifrarea evoluției și continuității spiritului juridic european timp de peste două milenii. Conceptul de subiect de drept și conceptul mai cuprinzător de persoană sînt rezultatul acestui proces. Ele oferă imaginea armăturii juridice de protecție a ființei umane, fără a da însă seama despre ceea se ascunde sub acest veșmînt.
Aventura fascinantă și irepetabilă care este viața fiecărei persoane nu poate fi pusă în lumină de nici un concept juridic. Este nevoie de altfel de lumină pentru a vedea acest miracol, aflat dincolo de puterea de înțelegere a rațiunii. În fiecare copil conceput și născut, mama aprinde candela acestui miracol. În centrul faptelor din care s-a născut creștinismul se află miracolul Întrupării. În nici o altă religie, Creatorul nu a avut curiozitatea să-și asume condiția creației, pentru a o salva. Fiul lui Dumnezeu a găsit calea simplă prin firescul ei pentru asumarea acestei condiții: trăirea unei vieți omenești de la concepție și naștere pînă la moarte, cu toate bucuriile și suferințele din care se alcătuiește orice asemenea viață. Chiar dacă nu toți văd ce se află în și dincolo de Maria și de Pruncul ei, iar teologia salvării, cu sensul ei descendent și ascendent, a devenit tot mai străină pentru cei mai mulți, miracolul nașterii vieții rămîne mereu învăluit în lumina necreată. „Viața era într-Însul, și viața era lumina oamenilor; și lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a pătruns-o” (Ioan, I, 4 și 5).
Miracolul luminos al concepției și nașterii și-a găsit adăpost în veșmîntul juridic al persoanei, croit și cusut de spiritul european. Rezistența acestui veșmînt este mereu pusă la încercare. Nu de puține ori este rupt și zdrențuit, dar miracolul pe care îl îmbracă nu poate fi stins de furtunile istoriei. Dreptul este de multe ori neputincios, viața învinge întotdeauna.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.