Subiect de drept și drept subiectiv (I)

Cine cumpără un automobil, un echipament de uz casnic sau un aparat electronic primește instrucțiuni de utilizare, care alcătuiesc uneori un manual voluminos; cînd antreprenorul finalizează o lucrare, predă beneficiarului cartea tehnică a construcției; medicamentele sînt însoțite de reguli de administrare, de precizări privind contraindicațiile și efectele adverse. Aceste seturi de norme tehnice sintetizează cunoștințele și experiența acumulate timp de decenii sau chiar de secole. Cumpărătorul sau beneficiarul este și rămîne străin, de cele mai multe ori, față de aceste îndelungate eforturi de cunoaștere și de experimentare înglobate în orice produs destinat să satisfacă o dorință sau o necesitate umană. Mutatis mutandis, metafora „cutiei negre” este relevantă pentru cumpărător sau pentru beneficiar. El trebuie să cunoască ce intră și ce iese din „cutia neagră”, fără a fi necesar să știe ce este înăuntrul acesteia. Într-un fel, conceptele și instituțiile care alcătuiesc democrația constituțională sînt produse ai căror beneficiari sînt membrii comunității. Această asimilare care însoțește teoria și practica acestui regim politic a ajuns să fie atît de firească încît metodele și tehnicile de marketing economic au fost împrumutate în procesele electorale. Din ce în ce mai mult, democrația constituțională este privită ca o piață politică, asemănătoare pieței economice. Consecința este extrem de primejdioasă, de natură să pună sub semnul întrebării chiar viitorul acestui regim politic. Conceptele și instituțiile care îl alcătuiesc nu sînt simple produse care se consumă sau se reciclează, ci sînt albiile care sînt modelate și remodelate de procesele politice, direcționînd în același timp curgerea acestora. Instrucțiunile de utilizare sînt necesare, dar nu sînt suficiente. Membrii comunității nu sînt simpli consumatori de produse tehnologice, ei trebuie să știe nu numai ce intră și ce iese din „cutia neagră”, ci și ceea ce se află în aceasta. Democrația constituțională este mai complicată și mai subtilă decît tehnologia. Conceptele de subiect de dreptși de drept subiectiv sînt două dintre elementele indispensabile din structura „cutiei negre”  a democrației constituționale. Poate că, ținînd seama de încărcătura simbolică a cuvintelor, ar fi mai potrivită formula „cutia albă” a democrației constituționale. 

Caracterul obligatoriu al tuturor normelor juridice pune în lumină unul din cele două sensuri ale sintagmei subiect de drept. Pe lîngă accepția cea mai frecventă, aceea de titular de drepturi și obligații, această sintagmă, inclusiv în variantele subiect de drept public și subiect de drept privat, are și accepția de supus dreptului obiectiv, supus legii. În acest sens, Cicero afirma că „toți sîntem supuși legii”. În limba latină, subjectus înseamnă, între altele, supus, sens care s-a păstrat pentru sujet în limba franceză. Dar nici în dreptul roman, nici în dreptul medieval termenii subjectus și sujet nu au dobîndit sensul de subiect de drept, adică de titular de drepturi și obligații, ceea ce nu înseamnă că este înlăturată legătura dintre conceptele juridice moderne și sursele lor din dreptul roman și din dreptul medieval (acesta din urmă fiind, în bună măsură, o resurecție și o metamorfoză a dreptului roman în opera comentatorilor și glosatorilor din cele mai vechi universități europene). În limba engleză, termenul subject a rămas fidel sensului etimologic de supus. În dreptul anglo-saxon nu există noțiunile de subiect de drept și drept subiectiv. Conceptul modern de subiect de drept este un exemplu de continuitate și de ruptură în raport cu sursa etimologică. Sensul de supus se păstrează în această sintagmă, dar se schimbă punctul de referință al supunerii. Subiectul de drept nu mai este supus unui stăpîn, tiran sau dictator, ci este supus legii. Domnia legii sau statul de drept este un element constitutiv al democrației constituționale. 

Construcția conceptului de subiect de drept, prin zidiri și tencuieli semantice și logice succesive, pornind din dreptul roman, trecînd prin dreptul medieval și pînă în dreptul modern, este un alt proces milenar de armare juridică a spațiului de libertate al persoanei. Schimbarea punctului de referință al supunerii – de la un individ concret (stăpîn, dictator) sau de la o instituție prin care se realizează puterea acestuia, punct de referință care rămîne mereu exterior supusului, chiar și cînd acesta este animat de un sentiment de fidelitate, la un principiu concret prin determinațiile logice (domnia legii), care nu rămîne doar exterior, ci este internalizat de fiecare persoană – a consolidat legătura bivalentă dintre teoria politică și teoria juridică, dintre practica politică și practica juridică în perioada modernă. Prin această contribuție comună și obstinată, teoretică și practică, subiectul de drept nu mai este supus autorităților publice, ci acestea îi sînt subordonate și au datoria să îl slujească. Sensul în care funcționează subordonarea în așa-numitele raporturi de drept public se schimbă numai în două ipoteze: mai întîi, cînd autoritățile publice intervin pentru a sancționa încălcările spațiilor de libertate ale persoanelor private, săvîrșite de alte persoane private, acestea din urmă intrînd într-un raport de subordonare cu autoritățile publice care au competența legală de sancționare; apoi, cînd pentru buna funcționare a autorităților publice, inclusiv pentru a preveni deturnarea sau depășirea puterilor încredințate, care pun în pericol democrația constituțională, se stabilesc raporturi de subordonare în interiorul acestor autorități sau între acestea, distincte de raporturile de control reciproc impuse de principiul separației puterilor stat, dar complementare acestora.

Astfel înțeles, conceptul de subiect de drept nu este o expresie a individualismului și a negării  valorilor și principiilor fără de care comunitățile se destramă, ci marchează o nouă înțelegere a amenajării structurilor de putere prin care acestea sînt protejate. Numai prin denaturarea sensului acestui concept poate fi explicată contestarea sa din diferite perspective conservatoare. Înțeles în sensul său propriu, acesta este o expresie relevantă a sintezei dintre liberalismul clasic și conservatorismul pragmatic. O asemenea sinteză este contextul care luminează și corelația dintre  termenul de persoană, și termenul de subiect de drept, idee de discutat altă dată.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.