Stridiile, în dicţionare şi în strachină
Dicţionarele româneşti din a doua jumătate a secolului al XX lea, cu grija lor adesea exagerată de a nu încălca exactitatea descrierii de specialitate, ne-au obişnuit cu tonul ştiinţific al definiţiilor, cuprinzînd o mulţime de detalii tehnice. Cu atît mai surprinzătoare şi amuzante ne pot părea definiţiile dicţionarelor mai vechi, în care informaţiile practice se lăsau adesea impregnate de subiectivitate şi didacticism. Dicţionarul lui A. Scriban, din 1939, este probabil cel mai puţin obiectiv din istoria lexicografiei româneşti: autorul îşi manifestă în ortografie sistemul propriu, în răspăr cu normele academice ale epocii, iar în definiţii nu doar atitudinile politice (naţionaliste), ci şi gusturile personale. Un exemplu interesant e definiţia cuvîntului stridie, la care, după informaţii destul de imprecise, ţinînd mai mult de percepţia curentă a vorbitorilor – „un fel de scoică comestibilă din care se scoate sidefu și mărgăritaru“ –, sînt oferite detalii despre locurile de cultivare, dar mai ales sfaturi practice şi opinii personale despre întrebuinţarea culinară: „Se recomandă să nu le mănînci în lunile fără r (mai, iuniu, iuliu, august). Ele transmit de multe ori tifosu, și de aceea e mai bine să nu le mănînci niciodată, că nici nutritive nu-s, nici foarte gustoase“. Lexicografii contemporani autorului nu erau de aceeaşi părere, sau se dovedeau mai prudenţi. Definiţia lui Ion-Aurel Candrea (din secţiunea lingvistică a Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, din 1931) exprima judecata culinară favorabilă, dominantă: „carnea lor este foarte gustoasă şi hrănitoare“. Şăineanu (Dicţionarul universal, ediţia a 8-a, 1930) definea succint stridia ca „scoică de mare“, iar Al. Resmeriţă (1924), ca „scoică de mare cu gust acrişor“. Faţă de aceste definiţii evaluative sau laconice, definiţia din DEX se străduieşte să fie cît mai ştiinţifică: „specie de moluscă lamelibranhiată comestibilă, cu valvele inegale, care trăiește fixată pe stînci în mările calde și temperate (Ostrea edulis)“.
Stridia era deja prezentă în vechile dicţionare româneşti. În dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea, redactat cu puţin înainte de 1700 şi păstrat în manuscris (editat de Alin-Mihai Gherman), cuvîntul latin ostrea e tradus „stridie, scoică de mare“, ostreum este „stridie sau scoică de stridie (ţăstul)“, ostrearia – „loc de ţînut stridiile“, ostreariae – „loc ca acela unde să adună împreună stridiile şi lăcuiesc“ etc. În Lexiconul de la Buda (1825), stridea e, pe scurt, „melciu de mare“.
În cea mai veche carte de bucate păstrată (tot în manuscris, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea), Carte întru carea să scriu mîncările…, există un întreg capitol despre prepararea stridiilor. Cea mai simplă dintre reţete e aceasta: „Să iei stridiile dupre ce le vei spăla bine, să le pui pe grătar, să le frigi. Deci scoate-le coaja cea deasupra şi o dăzlupeşte dupre didesupt. Deci pune-i piper, zeamă de năramză acră şi cu apa lor ce-şi lasă, calde, le du la masă“.
Stridiile apar şi în relatările călătorilor români din secolul al XIX-lea. Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei mele (1826), descrie pescuitul din nord-estul Italiei, alcătuind o listă impresionantă de denumiri: „feliurimea şi mulţimea peştelui este nesocotită, din care: sardele, peşte roşu, şchilopsar, licurini, heli, midii, stridii, raci, căride, scoici, ahivade, ctenii, supii, cracatiţă, scatharii, malanurii, rufi, mumgrii, palamide, gufari, peţude, chefali, xifii, barbuni, scorpidii, scumbrii, zmaridii, salahii, calamaruri, paguromane, pagurii, ţaganii, petalide, zvurducle, pine, stacoji“. Dacă nu cumva traducea pur şi simplu un meniu sau o listă de mărfuri, Golescu dovedea o cunoaştere impresionantă a domeniului piscicol şi culinar. Mulţimea termenilor desemnînd peşti şi moluşte e probabil, în epocă, şi un rezultat al influenţei greceşti. Un alt călător celebru al literaturii române, Codru Drăguşanu, relatează, în Peregrinul transilvan (1865), un prînz luat la Paris, în 1841: „ni se serviră mai întîi stridie, un fel de scoice de mare, ce se mănîncă cu piper şi suc de lămîie, mai vii şi nemestecate. E mîncare foarte delicată, dar pînă m-am învăţat cu dînsele am tot icnit o săptămînă“.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, despre stridii vorbesc curent anunţurile publicitare din ziarele vremii („La magasinul Dim. Staicovits au sosit stridii marinate“, Românul, 1868; „Stridii franceze – garantate proaspete“, Epoca, 1888; „Stridii şi icre proaspete“, România liberă, 1889), ca şi schiţele lui Caragiale („Avem stridii, brînzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie“, Politică şi delicateţe). Tot atunci, dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim (1876) echivala termenul stridie prin ostrie (adaptare a latinismului ostrea). Articolul ostracă le prilejuia autorilor un excurs filologic impresionant, în care se explica legătura etimologică între cuvinte din greacă şi latină şi împrumuturile din română. Termeni greceşti preluaţi de latină au influenţat româna fie ca împrumuturi tîrzii din limbi romanice (ostracism), fie direct din greacă (stridie, strachină). Grecescul óstreon (preluat în latină – ostrea, din care provin franţuzescul huître, englezescul oyster, italienescul ostrica) e din aceeaşi familie cu óstrako(n) şi ostrákinos (vasul de lut fiind denumit metaforic după cuvîntul cu sensul „carapace, cochilie“’), devenit în română strachină. Din aceeaşi familie lexicală provine şi (o)strídhi, etimonul grecesc al cuvîntului românesc stridie. În fine, cultismele tîrzii a ostraciza, ostracizare, ostracism sînt, cum se ştie, legate tot de denumirile greceşti ale cochiliilor, folosite pentru a scrie numele celui alungat din cetate. Sau, cu explicaţia lui Teodor Corbea, „ostracismus… globire de trimitere în urgie au fost în Athina, cînd între nărod au purtat vas de hîrburi, au purtat fieştecare sentenţiia sa de omul cel greşit în oală, o au aruncat şi aşa l-au trimis apoi în urgie“.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
