Stiloul lui Petrache Poenaru și un sac de povești. Un dar pentru sărbătorile de iarnă
În lista descoperirilor științifice și a invențiilor făcute de români, recirculată din cînd în cînd, pe diferite canale de comunicare, de către cei care simt nevoia să își hrănească orgoliul național, se află la loc de cinste și Patentul nr. 3.208, înregistrat de Petrache Poenaru în 1827 la Departamentul pentru Manufacturi al Ministerului de Interne din Franța: „plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre”. Mai simplu spus, românii se mîndresc că un conațional a inventat stiloul, chiar dacă titlul de inventator i-a fost acordat lui Lewis Edson Waterman, cîteva decenii mai tîrziu, cînd stiloul a putut fi produs în serie. Acest fapt real interesează dreptul, întrucît este un episod din istoria proprietății intelectuale, la fel de pasionantă ca un roman de aventuri. Nu este întîmplător că acest episod tehnic și juridic devine subiectul uneia din șirul nesfîrșit de povești, care alcătuiesc Theodoros, ultimul roman publicat de Mircea Cărtărescu la Editura Humanitas. Cum mărturisește autorul, sursele de inspirație au fost scrisoarea trimisă de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri în 1883, cartea sfîntă etiopiană Kebra Nagast și un text istoric anonim despre viața lui Tewrodos II, împăratul Etiopiei. Mai adaugă autorul, cu bun temei: „Deși m-am străduit ca fiecare amănunt al romanului meu să fie bine documentat, încît cititorul poate afla din el care erau geografia și istoria, religia și cultura, moravurile locuitorilor, flora și fauna, ce se bea și se mînca etc. în fiecare dintre cele patru lumi intersectate ale cărții de față ( Valahia, Arhipeleagul grec, Etiopia și Iudeea din vremea împăratului Solomon), Theodoros nu are pretenția de a fi mai mult decît o operă de ficțiune”. Mărturia confirmă afirmația lui Ștefan Aug. Doinaș că orice operă artistică este rezultatul recompunerii elementelor realității într-o ordine nouă, fără precedent, în funcție de viziunea creatorului și de matricea sa stilistică. Înălțimea estetică a rezultatului depinde de talentul fiecărui autor și de amploarea eforturilor de a-l pune în operă.
Românii al căror orgoliu național este flămînd și însetat se pot sătura citind această carte. După cum se pot sătura toți cei însetați și flămînzi de emoții estetice, în vecinătatea extazului, oriunde s-ar afla aceștia, acum și în viitor. Theodoros este nu numai un pisc al literaturii române, ci și al literaturii universale din toate timpurile, punctul culminant al unei cariere excepționale de poet și de prozator. Numeroase argumente justifică această afirmație, dar cîteva trebuie menționate în mod special.
Romanul este o stare de grație a limbii române. Nu de puține ori s-a deplîns starea de degradare a limbii române din ultimele decenii. Poate că ar fi mai potrivit să se observe incapacitatea sau, după caz, degradarea culturală a contemporanilor care nu au învățat sau au uitat să prețuiască limba română. În epoca internetului, care amputează toate limbile, scriitorii își fac datoria, păstrînd și îmbogățind frumusețea limbii în care compun. În Theodoros, limba română este ea însăși personajul principal, care percepe bogăția vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă și tactilă a lumii. Cititorul pasionat de dicționare care este Mircea Cărtărescu descoperă și creează cuvintele prin care se exercită aceste cinci simțuri și multe altele cu care numai creatorii sînt înzestrați. Ca și în Levantul, limbii române îi este redată dimensiunea creată de poeții și prozatorii din perioada preeminesciană, fără a se renunța însă la dimensiunile eminesciană și posteminesciană. Sub ultimul aspect, un singur exemplu: sculpturile în sarea din ocna de la Turda amintesc de cele la care se închină Zahei Orbul, în romanul lui Vasile Voiculescu. Pe fiecare pagină, frazele au claritatea și strălucirea cristalului care își schimbă culoarea în funcție de mișcarea Soarelui și a astrelor nopții pe cer.
Tehnicile narative sînt desăvîrșit stăpînite. Alternarea vocilor auctoriale – la persoana I, a II-a și a III-a, singular și plural –, salturile și revenirile în timp și spațiu, succesiunea momentelor epice, de epopee, cu momente de copleșitoare intensitate lirică, țesătura de sensuri ascunse și de simboluri, fuga imaginației în spații magice, care amintesc mai degrabă de Ștefan Bănulescu din Cartea milionarului decît de autorii latino-americani, și mrejele intertextuale dau romanului o structură vastă de simfonie.
Galeria personajelor este amețitoare. În preajma lui Tudor, devenit Theodoros, iar apoi Tewrodos, se învîrt figuri istorice sau fictive, coboară și urcă în timp, în trama romanului sau în frescele bisericii de la Ghergani și ale bisericilor din Arhipeleag, regi și împărați, de la Solomon pînă la regina Victoria, eroi și tîlhari, sfinți și ticăloși, maici cucernice, fecioare și prostituate, acestea din urmă sperînd în iertarea de care s-a bucurat Maria Magdalena. Nu putea să lipsească din această galerie tocmai Ion Ghica, care, după ipostaza matură din romanul Danei Dumitriu, reînvie încă o dată literar, în ipostaza de copil și de adolescent, prieten de năzbîtii și de aventuri, fie la Ghergani, fie în București, dar și în ipostaza beiului de Samos: zveltul palicar nebun Theodoros a fost o vreme în slujba stîrpitorului pe palicari, care l-a scăpat de la spînzurătoare. Și cum îngerii pot ridica în văzduh biserica încoronării lui Theodoros, ca împărat al Etiopiei, ei pot coborî în timp guvernarea beiului de Samos cu cîțiva ani. Astfel, autorul care a creat personajul Theodoros devine el însuși personaj în cartea scrisă de îngerii din nori despre avatarurile prietenului din copilărie.
Dacă Theodoros va atîrna în talerul faptelor bune la Judecata de Apoi, cum speră autorul, nu se poate ști. Dar sigur este cel mai frumos dar pentru sărbătorile de iarnă. Un dar al Creatorului din cer trimis prin creatorul de pe pămînt.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
