Stadionul umbrelor
Nu ţin cu nimeni. Dar am ţinut cu cineva, nu spui cu cine, echipă importantă, dom’le! Acum, sentimentul pentru ea e mort şi îngropat. Dar, evident, am trăit disperările şi extazurile oricărui băiat de cartier. În calitate de fiu al tatălui meu jurnalist, am fost un răsfăţat. Aveam Sportul la prima oră şi intrări garantate în spaţii interzise multora. Am trăit în culise, am văzut nervi şi lacrimi, am auzit înjurături şi miştouri ieftine. La vîrsta mea eram invizibil pentru ceilalţi. Pînă cînd am căpătat o consistenţă de-a dreptul enervantă. Odată, la un mare meci al Naţionalei, tata m-a luat cu el, a vorbit cu un ofiţer şi l-a rugat să mă lase să-l însoţesc într-o zonă pentru care nu aveam bilet. Tata, atotputernic cum îl credeam, mi-ar fi făcut rost de respectiva acreditare, dar îmi pare că uitase. Totul era OK, pînă cînd m-a văzut, cu ochiu-i ager, un plutonier. A pus mîna pe mine şi m-a oprit în loc. Părintele meu a văzut negru în faţa ochilor. M-a tras spre el. Subofiţerul m-a tras înapoi. Tata a început să urle şi să tragă de mine tot mai tare, celălalt a făcut fix la fel, dar în sens opus. Mă simţeam ca o omidă între două păsări flămînde. M-am speriat. Asta a fost prima mea sperietură pe stadion. Nu m-am temut de petarde, huligani, bătăi sau poliţia călare, ci de posibilitatea de a mă vedea rupt în două. Chestiunea a degenerat şi tata s-a dus să-l caute pe ofiţerul de la care căpătase ok-ul de trecere. Atunci, în plin avînt socialist, am priceput pe deplin ce înseamnă excesul de zel. Omul a venit şi urlat la subaltern. "Lasă-l, mă, să treacă!" "To’arăşe gradu, nu pot, să trăiţi!" "Cum nu poţi, mă?" "Nu are bilet pentru acest sector, trăiţi!" Şi mă ţinea strîns la el, comoara ce eram. "Băi, n-auzi că îţi ordon să-i dai drumul?!". "Păi…" " dar n-a mai apucat să zică prea multe, că ofiţerul, profitînd de perplexitatea celuilalt, m-a smuls şi m-a redat tatei. Nu mai ştiu despre ce a fost meciul, că tot timpul m-am chinuit să scap de oribila senzaţie de a fi fost pe jumătate al unui străin. Zevzecul avea dreptate în principiu, dar pe moment mi s-a părut întruchiparea absurdităţii. Am plîns. Am plîns cînd ai mei pierdeau. După un joc nefericit, tata s-a întors la mine, înainte să meargă la masa oficială (de unde lua întotdeauna marcatorii) şi a început să rîdă blînd cînd mi-a văzut lacrimile curgînd pe obraji. "Păi, se poate, eşti băiat mare! Aşa e în sport!" Nu l-am găsit nici nostim, nici convingător. Mi se părea total inacceptabil ca ai mei să nu cîştige tot timpul. Mergeam mai des la sporturile de sală şi mai rar la cele de stadion. Într-o seară, Polivalenta s-a umplut ca la congrese. Se juca un meci important, cu nişte sîrbi răi şi urîţi. Ăştia mi s-au părut mereu o rasă aparte. Reprezentau, pentru mine, cea mai bună întruchipare a spartanilor, unii purtau chiar barbă. Aveau mereu un spirit de echipă înspăimîntător. Şi aveau flăcări în ochi. În seara aia am urlat şi am gemut la fiecare pumn în ficat încasat de ai noştri, şi am blestemat orbirea vinovată a unor arbitri nemţi. Atunci am înţeles cel mai bine damnarea unui suporter: să nu poată face nimic ca să evite nedreptatea. Am vrut să intru pe teren. Am făcut-o mulţi ani mai tîrziu, cînd aveam la gît o acreditare, la finaluri de meci, ca să înţeleg ce se întîmpla în sufletul unui justiţiar care fura. Am întîlnit doar priviri negre ale oamenilor în negru. Nu se întîmplă nimic în sufletul lor. Cînd Lucescu a intrat pe teren şi i-a dat o scatoalcă peste ceafă lui Răducioiu, care sărise la arbitru, am înţeles că se termina o epocă. O epocă europeană începută la Craiova, dusă la apogeu de Steaua şi care se termina cu generaţia minunată de la Dinamo. În acea zi, tribuna întreagă în care mă aflam mi s-a părut populată cu umbre. Amicul cu care m-am dus la meciul de Cupa Campionilor a lăsat capul în pămînt. Am sesizat în jurul meu greutatea unei ratări care urma să fie dusă acasă, aşezată la masă, culcată în patul fiecăruia dintre cei ce se aflau în acea curbă populată cu scaune. Meseria de suporter mi s-a părut de atunci cea mai blestemată din lume. E ca la cazinou, de unde nu te întorci cu nimic, chiar atunci cînd cîştigi. Îti pui banii şi închizi ochii. Decizia nu-i a ta, fructele victoriei îţi sînt doar plimbate pe la nas, ai dreptul garantat şi absolut doar la tristeţe. Pentru un singur lucru mi-am mai permis să-mi pun gîtul sub ghilotină. Pentru România. Să ţii cu ţara ta pare un lucru firesc. Dar e mai riscant decît fan-ariatul de club. E drept, te poţi alege cu ceva dacă iese bine. În seara în care am bătut Argentina, am ieşit la Universitate. O noapte în care Rom
