Sporturile de iarnă
Punem zurgălăi la sania Ralucăi Strămăturaru?
Măcar nu trebuie să-i punem cai. Nu trebuie să rîdem crud de neputinţa noastră cronică de a produce performanţe în sporturile de iarnă, locul 7 la sanie al sus-numitei fiind rezultatul maxim al României la Jocurile Olimpice de la Pyongchang. În fond, pîrtiile sînt pline de schiori. Cu sania se dau toţi copiii. Sigur, puţini fac schi fond, hochei sau, uite, curling (aşa cel puţin se păzesc de doping, după cum văzurăm cu ruşii ăştia care nu se învaţă minte). Nu o fac pentru că nu au unde. Ţara noastră e ca un test de înscriere la Harvard pentru cei care vor să facă lucruri importante în viaţa lor. Totul e făcut ca să ţi dea în cap sau la picioare. Totuşi, nu aş face o vină colosală României în întregul ei, nu mai mare decît aceea de a nu avea trotuare sau străzi corecte în ciuda deconturilor demne de construcţia unui alt Taj Mahal. Puţine ţări investesc masiv în domeniul ăsta, în afară de cele clasice în care copiii mai întîi învaţă să alunece pe schiuri şi abia apoi să meargă. Aici e treaba comunităţilor de munte. Aşa cum Primăria Bucureşti a lansat controversatul proiect de succes şi de absorbit milioane numit CSM, aşa oraşe ca Braşov ar putea să se concentreze un pic mai mult pe creşterea unor campioni ai zăpezii. Pînă la urmă nu există pămînt blestemat. Janica Kostelic vine din Zagreb, un oraş cu un deal, nu cu munte, şi a făcut istorie în schiul alpin. Mulţi tineri neştiuţi dospesc de mari destine. Întrebarea e: cum depăşim miştocăreala, autosuficienţa, sifonatul banilor publici, cum ne reconstruim umilinţa, pasiunea, dorinţa de a vedea ieşind ceva din mîinile noastre, mai ales un campion în cel mai improbabil loc? Da, ştiu, e aceeaşi întrebare pe lîngă care cei mai mulţi dintre noi trec falnic şi preocupaţi de lucruri mai înalte, îndreptîndu-se solemn către prima groapă care le iese în cale.
