Soldare

În vitrinele magazinelor şi în anunţuri de tot felul, transmise pe diferite canale de comunicare, tradiţionale sau virtuale, termenul preferat în ultima vreme pentru anunţarea unor reduceri pare a fi

. Pînă de curînd, în asemenea contexte apărea mai curînd cuvîntul

, la singular sau în forma de plural

. Folosirea formei

– un substantiv-nume de acţiune, aşa-numitul „infinitiv lung“ al verbului

– are toate îndreptăţirile posibile: cuvîntul este atestat în dicţionare („acţiunea de

şi rezultatul ei“, în DEX) şi este cuprins în texte juridice, ca termen tehnic: „

este orice vînzare însoţită sau precedată de publicitate şi anunţată sub denumirea de «soldare/soldări/solduri» şi care, printr-o reducere de preţuri, are ca efect vînzarea accelerată a stocului de mărfuri dintr-o structură de vînzare cu amănuntul, în scopul reînnoirii sezoniere a sortimentului de mărfuri“ (O.G. 99/2000, art. 24). De fapt, s-ar putea ca uzul actual al termenului să fie o urmare a autorităţii de care se bucură denumirea juridică a procesului în cauză. 

E foarte probabil să mai existe, totuşi, cel puţin un alt motiv: încercarea comercianţilor de a evita conotaţiile negative asociate în timp cuvîntului sold(uri). Acestea sînt vizibile în anumite utilizări actuale: „MT îşi îmbracă iubita de la solduri“ (cancan.ro); „Fiţi atenţi ce cumpăraţi de la solduri!“ (acasa.ro); „zici că-i îmbracă în uniformă, sau, şi mai rău, de la solduri“ (treizecizero.ro). De altfel, asocierile depreciative sînt cuprinse chiar în definiţiile de dicţionar. Aproape toate explicaţiile sensului comercial al cuvîntului sold (care are şi un sens financiar, pur tehnic) cuprind informaţia nevîndut – „Marfă rămasă nevândută (şi care se desface cu preţ redus)“ (DEX) –, care poate sugera cauze negative; în Dicţionarul limbii române (DLR, publicat sub egida Academiei) acestea sînt chiar explicitate: „marfă rămasă (cu defecte sau nepotrivită cu sezonul) care se vinde cu preţ redus“. Chiar mai înainte, Dicţionarul lui A. Scriban (1939) sugera, în ortografia sa caracteristică, lipsa de valoare a produselor devenite solduri: „rest de marfă pe care negustoru o vinde cu preţ redus ca să scape de ia (mardalîc)“. Vechiul marda (cu pluralul mardale şi cu derivatul colectiv mardalîc), care denumea tipul respectiv de marfă înainte de primirea în limbă a termenului modern sold, e un turcism ieşit între timp din circulaţie. Aparţinea inventarului caracteristic al terminologiei comerciale tradiţional-orientale (ca şi toptan, saftea, tejghea, dugheană etc.) şi pare a se fi degradat semantic în chip ireversibil. Definiţia din dicţionare este clar marcată negativ: „rămăşiţă dintr-o marfă învechită sau degradată, care se vinde sub preţ; vechitură, lucru lipsit de valoare, bun de aruncat“ (DEX). Marda a fost înlocuit de sold, un împrumut din franceză (unde masculinul solde a avut oarece interferenţe cu termenul italienesc saldo). Cuvîntul sold este atestat la 1893, în dicţionarul lui Damé, ca termen financiar; cu sensul comercial era folosit, de exemplu, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în jurnalul lui Liviu Rebreanu: „proiectul era: solduri la «Luvru» pentru cadourile de dus la Bucureşti“. 

Forma actuală

intră în seria

etc. şi confirmă astfel preferinţa limbii române pentru derivate de la verbe. Termenul are avantajul de a pune în prim-plan procesul: în vreme ce anunţul

sugerează ideea de stoc, de marfă nevîndută,

e prezentată ca o acţiune în curs, o ofertă cu mai multe şanse de a părea atractivă. În textele jurnalistice, cuvîntul a pătruns deja cu acest sens „încep

de vară“ (

); „debutează oficial

“ (

); „perioada

continuă“ (

). În ciuda tuturor acestor date în favoarea sa, cuvîntul mi se pare deocamdată destul de străin de obişnuinţele noastre lingvistice, încă neacceptat de registrul conversaţiei curente (nu întîmplător, sintagma „de la soldări“ apare doar de trei ori ca rezultat al unei căutări cu motorul Google). 

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice