Şoferu'
La echipa noastră de prospecţiuni geologice de lîngă Băile Herculane venise un nou şofer. Deşi aveam două camioane SR Dac şi un microbuz TV, mult timp n-am avut angajat decît un singur şofer: Marin. Pe cel de-al doilea, un puşti ţigănos, îl dădusem afară pentru că fura benzină şi pleca adesea cu TV-ul în staţiune, tocmai cînd aveai mai mare nevoie de el. De fapt, nu reuşisem să-l dăm afară pentru asta. Avea o pilă mare la Bucureşti şi am reuşit să-l concediez abia cînd era să ne bage cu maşina pe toţi în prăpastie, la o curbă a unui drum prost de munte. Era un novice în ale condusului şi un veşnic pericol pentru noi şi pentru el însuşi. Cel care venise acum, după cîteva luni de la plecarea puştiului, Gherasim, era destul de în vîrstă şi ne-am gîndit că trebuie să aibă suficientă experienţă pentru drumurile grele la care aveam să-l expunem. Nu prea scotea o vorbă de faţă cu mine şi mi-am zis că poate mă ştia şef şi, pînă avea să-mi înveţe hachiţele, prefera să fie mai reţinut. Am aflat apoi că la fel se comporta şi cu ceilalţi din echipă, cu topografii, cu gravimetristul şi chiar cu Marin. Avea o faţă albă cu multe cărnuri lăsate şi un moţ de păr alb în creştetul capului. Părea un veşnic inocent, aterizat între nişte străini. Într-o dimineaţă, la vreo săptămînă după ce a venit, ne-am suit cu toţii în camionul lui să mergem spre Caransebeş, în partea de vest a masivului Godeanu pe care trebuia să-l măsurăm în acea zi chiar peste culme. Ne-a lăsat pe o vale, acolo de unde nici o maşină nu mai putea înainta. I-am explicat că trebuie să ne ia seara de pe Valea Cernei, dintr-o staţie unde venea odată autobuzul. Reperul era destul de clar. El avea de ocolit vreo 60 de kilometri pe şosea, în vreme ce noi urma să traversăm muntele pe jos. A plecat salutîndu-ne cu mîna ridicată. Ne-am început urcuşul în soare, spre culmea de peste două mii de metri, oprindu-ne cam la fiecare sută de metri, pentru măsurătorile noastre, trei topografi, trei zilieri care ţineau stadiile, gravimetristul şi cu mine, inginerul. A fost o zi grea. Am măsurat zeci de staţii; ne-am luptat cu cîinii ciobăneşti care în acele locuri sălbatice păreau să nu ştie nici de vorbă bună, nici de pietre; am trecut cu pantalonii suflecaţi prin rîul Şes şi oamenii din echipă s-au închinat văzînd aşa o apă mare cît Prahova, la o altitudine de două mii de metri; am coborît pe povîrnişurile cu muşchi, măsurînd din ce în ce mai repede spre Valea Cernei. Am ajuns jos, în vechea staţie de autobuz, aproape pe întuneric. Gherasim nu era. Anul fiind 1990, nu aveam, evident, telefoane mobile şi nici un mod de comunicare. L-am aşteptat mai bine de o oră, timp în care ni s-a făcut frig şi unii au propus să facem focul în ghereta de tablă a staţiei de autobuz. După un timp, am înţeles că Gherasim nu mai vine, dar nu puteam pricepe ce se întîmplase. Am pornit la pas spre Herculane, deşi era la mai bine de 30 de kilometri, şi asta după o zi întreagă de mers. Era o noapte aşa de neagră că la un moment dat am pierdut şoseaua asfaltată de sub picioare. Ne-am întors aproape pe pipăite şi cînd am dat din nou de asfalt am aprins brichetele ca să vedem linia albă de pe mijloc. Ne-am ţinut de dungă şi unul de altul, ca nişte pinguini bezmetici, pînă ce înspre dimineaţă am ajuns pîş-pîş în oraş. Am prins primul autobuz spre gară, la barăci, care erau la vreo încă şapte kilometri. Cînd ne-am întins în paturi, cu picioare dureroase, afară era deja lumină. N-am putut sta prea mult fiindcă aflasem că Gherasim nu mai apăruse în tabără după ce plecase cu noi în dimineaţa precedentă. M-am gîndit imediat la un accident şi am sunat la poliţie. Cei din Herculane nu ştiau nimic. Pe la opt, între barăci a apărut un camion, SR Dac. Nu semăna însă cu cel al lui Gherasim, nu avea prelată peste benă şi era boţit rău de tot. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că din el coboară totuşi Gherasim, cu figura lui albă şi inocentă. Pe frunte avea, în plus, o bubă mare şi roşie. Făcuse un accident. Pe drumul de întoarcere se răsturnase cu camionul într-o vale. Numai Dumnezeu ştie cum de scăpase teafăr şi cum de camionul încă mergea aşa, cu tabla îndoită şi cu prelata şi structura superioară a benei făcute praf. N-a reuşit să-mi spună ce s-a întîmplat. Bîiguia doar că aşteaptă rezultatele alcoolemiei şi că nu a făcut nici o victimă. Analizele au venit vreo două zile mai tîrziu. Gherasim avusese peste unu la mie şi era pasibil de puşcărie. Mi-l amintesc ducîndu-se la poliţie, îndemnat de Marin să facă ceva să scape. De atunci însă, nu l-am mai văzut niciodată. Şi mi s-a spus că nu mai e treaba mea.