Slujitorul echității
Lucrările pregătitoare ale Codului civil francez – adoptat în anul 1804 –, adunate de Pierre-Antoine Fenet după mai bine de două decenii și publicate într-o culegere însumînd 15 volume, sînt o fascinantă istorie a ideilor juridice. Extrase din aceste lucrări, alese cu înțelepciune de François Ewald, au fost republicate în 2004 (Naissance du Cod civil, Flammarion). Discuțiile din Consiliul de Stat, unele dintre ele purtate în prezența lui Napoleon, discursurile rostite în fața Tribunatului și cele prezentate în fața corpurilor legiuitoare luminează textele legale propuse, amendate și adoptate în final, pentru a alcătui cea mai importantă operă legislativă a lumii moderne. Între multele dezbateri, una mai pasionată și mai pasionantă decît alta, este și cea a raportului dintre jurisprudență și lege sau dintre judecător și legiuitor. Este judecătorul obligat să respecte litera legii, să nu se abată de la aceasta în nici un fel, nici măcar pe cale de interpretare, sau are dreptul să aplice în mod creator normele juridice, ținînd seama de spiritul acestora, iar în tăcerea legii să dea totuși o hotărîre întemeiată pe echitate?
Poate să pară surprinzător, dar susținătorii primei soluții au invocat opinia lui Montesquieu, care a contribuit în mod substanțial la elaborarea teoriei statului de drept. În Despre spiritul legilor, autorul precizează că în statele despotice nu există lege, iar judecătorul își stabilește propriile reguli, în monarhii există lege, iar judecătorul o aplică în litera ei cînd este precisă sau, cînd nu este clară, o aplică în spiritul ei, dar într-o republică judecătorul trebuie să urmeze numai litera legii, aceasta neputînd fi interpretată cînd este vorba de bunurile, de onoarea sau de viața unui cetățean. Pe temeiul acestui argument de autoritate, s-a pledat pentru respingerea normei care statua că judecătorul nu poate refuza să dea o hotărîre pe motiv că legea tace, este neclară sau insuficientă, în caz contrar fiind urmărit pentru denegare de dreptate. O asemenea normă ar fi echivalat cu întoarcerea la starea de insecuritate, specifică statelor despotice și, într-o mai mică măsură, monarhiilor. Or republica ar trebui să asigure securitatea cetățeanului și să înlăture manifestările arbitrare ale autorităților, inclusiv ale judecătorilor. Dacă legile sînt simple și clare, nu mai au nevoie de interpretare, iar judecătorii ar trebui să le aplice ca atare. Dacă aceștia ar avea dreptul să interpreteze legea sau, mai mult, să dea hotărîri care nu se întemeiază pe lege, s-ar recunoaște un principiu care ar transforma aplicarea legii într-un procedeu de distrugere a acesteia.
Acest tip de discurs este o dovadă că spiritul iacobin i-a supraviețuit lui Robespierre în timpul Consulatului (din nefericire, este viu și în prezent). Refuzînd orice interpretare a legii și negînd pînă și cuvîntul jurisprudență, Robespierre se considera un fidel interpret al lui Montesquieu. Paradoxul este că Robespierre și urmașii săi din timpul Consulatului refuzau dreptul judecătorilor de a interpreta legea, dar ei înșiși au fost infideli interpreți ai lui Montesquieu. În realitate, cum a observat Portalis – replicînd consulului Cambacérès, care se temea că un asemenea drept ar permite puterii judecătorești să uzurpe puterea legislativă –, există limite în interpretarea legii, mai ales în cazul normelor penale, dar și al celor civile. Adagiile care guvernează dreptul penal modern, nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege, interzic judecătorului să rețină infracțiuni și să aplice pedepse care nu sînt prevăzute expres de lege. Într-un sens mai general, ori de cîte ori este vorba de sancțiuni, sfera lor nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. Tot astfel, cînd legiuitorul a prevăzut o excepție de la o regulă, cîmpul de aplicare al excepției nu poate fi lărgit prin interpretarea normei juridice. Lectura atentă a textului din Despre spiritul legilor dezvăluie că Montesquieu excludea interpretarea legii tocmai în asemenea situații, iar nu în mod absolut; în acest sens trebuie să fie înțeleasă afirmația potrivit căreia legea nu poate fi interpretată atunci cînd este vorba de viața, de onoarea sau de bunurile unui cetățean. Dar a nu permite judecătorului să se pronunțe cînd legea este neclară, insuficientă ori nu conține o normă pentru o anumită situație înseamnă, cum a precizat în mod judicios Portalis, a întrerupe cursul justiției: „(p)uține cauze sînt susceptibile de a fi soluționate conform legii, conform unui text precis; de cele mai multe ori ele se soluționează potrivit principiilor generale, doctrinei și științei dreptului. Codul civil nu exclude această cunoaștere, ci o presupune”.
Portalis relua astfel o idee exprimată în urmă cu două milenii de Aristotel, în Etica nicomahică: „(n)atura proprie a echitabilului constă în a fi un amendament al legii, în măsura în care generalitatea ei o face incompletă… Nu totul poate fi reglementat prin lege… Regula pentru ceea ce este nedeterminat trebuie să fie la rîndul ei nedeterminată… Echitabilul este just și este superior unui anumit tip de drept”. Este firesc ca în domeniul legii civile, spre deosebire de domeniul legii penale, judecătorul să nu poată refuza să se pronunțe în toate cauzele care îi sînt înfățișate. Cu o subtilă înțelegere a nuanțelor, Portalis a precizat că, dacă judecătorul nu găsește în lege normele pentru soluționarea unui caz concret, „el trebuie să recurgă la echitatea naturală. Judecătorul civil este slujitorul legii, cînd legea vorbește; el este arbitrul diferendelor, cînd aceasta tace. Vor apărea tot timpul multe neînțelegeri care nu se vor putea judeca potrivit legii scrise”. În viziunea sa, judecătorul este mai mult decît slujitorul legii (le ministre de la loi), el este slujitorul echității (le ministre de l’équité).
Pînă la urmă, norma care statuează că judecătorul nu poate refuza să dea o hotărîre pe motiv că legea tace, este neclară sau insuficientă a fost adoptată și se regăsește și astăzi în Codul civil francez, împreună cu norma care interzice judecătorului să se pronunțe pe cale de dispoziții generale și reglementare. Cele două norme sînt complementare. Ele conturează atît dreptul judecătorilor de a interpreta legea, în limitele arătate, cît și interdicția impusă acestora de a legifera. Ambele norme au fost preluate în Codul civil român din 1864. Cineva s-ar putea întreba de ce nu se regăsesc aceste două reguli în Codul civil în vigoare. Răspunsul este simplu. Ele se regăsesc în Codul de procedură civilă, întrucît acesta guvernează activitatea judecătorilor.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
