Slalom mărunt

Se pare că după ce au descoperit cum se schiază prin alte locuri, românii nu mai suportă să meargă în staţiunile autohtone. Nemulţumirile lor sînt nenumărate. Nu vor să se înghesuie pe şoselele de pe Valea Prahovei sau să se trambaleze cu bagajele pe treptele prea înalte ale trenurilor şi pe lungile peroane ale gărilor. Dacă luăm drept reper Sinaia, staţiunea de schi cea mai apropiată de Bucureşti, odată ajunşi acolo, se adaugă timpul pierdut cu găsirea unui loc de parcare chiar şi plătit. Paznicii se plîng că lumea a parcat dezordonat (nu i-a învăţat nimeni că ar putea dirija maşinile la intrare pentru a cîştiga mai multe locuri). Urmează întotdeauna scări incomode şi distanţe inutile care trebuie străbătute în clăpari între parcare şi instalaţia de urcat sau între două instalaţii prost gîndite ca poziţie. Aceste instalaţii nu pot fi plătite cu cardul bancar, nici măcar jos în staţiune, iar omul trebuie să-şi umfle în prealabil buzunarele cu bani cash (nu puţini) şi cu mărunţiş care să îi ajungă pentru întreaga zi de stat pe munte, pentru că altminteri, riscă să fie întors din drum de către casierii indolenţi. După ce primeşte o cartelă cu care poate schia o zi întreagă (mare reformă faţă de vechile bilete care se luau la fiecare urcare), i se spune că trebuie să păstreze şi bonul de hîrtie, pe care şi-l va înghesui de asemenea prin buzunare. Cei care vor dori să încerce noua telegondolă (telegondolizza rice, cum îi zic mucaliţii de pe pîrtie), marea realizare a Primăriei " poate singura din ultimii 20 de ani, în afară de sensul giratoriu din centru " vor constata că totul e făcut în buna tradiţie a jumătăţii de măsură, că senzorul aparatului de la intrare nu reacţionează la cartela magnetică şi că trebuie să-şi scoată din nou mănuşa, să-şi descheie fermoarul, să-şi scoată cartela şi s-o vîre cu mîna într-un locaş special, că nu există nici o pîrtie care să coboare pînă în parcarea de la plecare (unde, de altfel, nu se poate ajunge decît cu maşina), că din acea parcare pînă la "peron" riscă să-şi rupă gîtul pe nişte trepte neterminate şi nedeszăpezite... Deja obosiţi de tot felul de asemenea obstacole şi manevre întortocheate, vor descoperi apoi că sus pe pîrtie e un amestec de gheaţă, zăpadă afînată şi pietre. Li se spune că natura e de vină, că ar fi nins viscolit. Ei ştiu însă că nu e natura propriu-zisă (pentru că natura din alte părţi, chiar şi de la altitudini duble, nu pare deloc la fel de potrivnică unor pîrtii ca-n palmă). E natura omului care nu s-a ostenit să-şi facă treaba, deşi acum are în dotare destule utilaje. Sînt sătui schiorii noştri şi să descopere cum, într-o singură zi, pe tălpile unei perechi de schiuri se adună zgîrieturi cît în doi ani de coborîri prin oricare dintre staţiunile Alpilor, în condiţiile în care acolo, datorită fluenţei sistemelor de transport, poţi schia într-o zi de trei ori mai mult decît aici. E poate mai bine atunci ca în România să foloseşti echipament de închiriat? Să ţi se fixeze legăturile după ochi, şi nu după calcule standard cu greutatea şi înălţimea (ce mai contează o simplă strîngere de şurub în plus sau în minus, un picior în plus sau în minus...)? Mai sînt şi chelnerii în pantofi de pe la cabane cu "serviţi şi pîinică?" şi care cer pe o friptură preţuri de mare altitudine (mai mult decît la Cortina D’Ampezzo?!). Important e totuşi că la cabana de pe Valea Dorului s-a făcut o investiţie: toaletă înăuntru cu apă curentă. Adică un scaun în plus şi o nouă coadă la el, pentru că telescaunul de afară e acelaşi de 30 de ani, cu coada aferentă cu tot (şi cu şmecherii care se bagă prin faţă). În fine, dacă la Sinaia nu există nici un fel de colaborare între firmele ce deţin două instalaţii de transport paralele, la Azuga există o pîrtie privată pur şi simplu îngrădită şi separată de orice alte pante de schi şi instalaţii de urcare. Pare că idealul localnicilor ar fi ca fiecare să-şi aibă "cablul" lui, pîrtioara lui, cu contabilitatea ei şi cu şpăgile ei (încă se dau, indiferent de forma de organizare). Pentru comparaţie, numai în Alpii Dolomiţi, cu aceeaşi cartelă magnetică se pot folosi 450 de instalaţii de urcare din 12 aşa-numite zone schiabile, avînd la bază cîteva zeci de staţiuni şi care deservesc pîrtii în lungime totală de 1200 de kilometri. Un singur abonament e valabil adică pe un teritoriu care include mai multe regiuni administrative ale ţării, care au chiar şi o structură etnică total diferită. Cam cum ar fi la noi o cartelă unică pe toată Valea Prahovei, în zona Braşovului, dar şi prin Munţii Harghitei şi Covasnei (în cazul în care aceştia ar avea pîrtii amenajate, de luat în seamă). Nu ştiu cît de conştienţi sînt proprietarii şi administratorii din zonele noastre de schi că anual pierd o mulţime incomensurabilă de turişti care au ajuns să prefere chiar şi Bulgaria.