Si vis pacem, para bellum

Acest adagiu este forma adaptată a unei fraze a lui Vegetius din tratatul De Re Militari, scris la cîteva secole după Hristos, dar ideea sintetizată în această variantă latină este mai veche. Ea este evocată în Legile, dialogul lui Platon, și în Shiji, istoria Chinei antice, începută de Sima Tan, mare astrolog la curtea imperială, și finalizată de fiul acestuia, Sima Qian, în timpul dinastiei Han. Aceeași idee se regăsește în fraza atribuită împăratului roman Hadrian: „Pace prin forță sau, dacă nu se poate altfel, pace prin amenințare”. Pacea susținută prin forță a fost un principiu de politică externă, călăuzitor pentru doi dintre cei mai prestigioși președinți ai Statelor Unite. George Washington a rostit în 1793, în al cincilea mesaj anual către Congres, cuvintele memorabile: „Dacă dorim să asigurăm pacea, unul dintre cele mai eficiente instrumente ale prosperității noastre crescînde, trebuie să se știe că noi sîntem oricînd gata pentru război”. Două secole mai tîrziu, în 1986, Ronald Reagan a reamintit cuvintele lui Washington, adăugînd: „Știm că pacea este condiția necesară pentru ca omenirea să prospere. Dar pacea nu există prin propria sa voință. Ea depinde de noi, de curajul nostru de a o construi, de a o apăra și de a o transmite generaților următoare”. Nu ar trebui să se uite că această politică fermă a lui Ronald Reagan a contribuit în mod hotărîtor la implozia sistemului comunist în Europa de Est și la eliberarea țărilor din această regiune de sub dominația sovietică. Ideea exprimată laconic în adagiul Si vis pacem, para bellum a fost, este și va fi contestată de către diverși critici, sinceri sau slujind interese ascunse, aliniați sub faldurile pacifismului. Istoria mai veche sau mai recentă este însă plină de exemple care demonstrează că spiritul de agresiune poate fi inhibat nu doar prin idealuri nobile, ci și prin forța clădită pe acestea. Pacea nu este un scop în sine, ci o ambianță pentru evoluția comunităților către ordinea juridică și economică întemeiată pe libertatea și siguranța persoanei, pe adevăr și dreptate, singura ordine care poate asigura prosperitatea. O asemenea ambianță nu poate fi garantată doar prin discursuri demagogice, ea trebuie să fie apărată de o forță mai mare decît forța agresorului. În zilele noastre, agresiunea îmbracă multe forme, pe cît de insidioase, pe atît de periculoase; cea mai brutală rămîne însă mereu agresiunea militară.

Si vis pacem, para pactum este un adagiu complementar, care trimite la dreptul internațional public și la tratatele de pace. Oricît s-a dorit ca această ramură de drept să fie doar una a păcii, iar nu și a războiului, e ușor de constatat că dreptul internațional nu a atins un asemenea deziderat. Riscul conflictelor convenționale, neconvenționale sau hibride este nu numai mereu prezent, dar aceste conflicte chiar se produc sub ochii noștri, mai mult sau mai puțin deschiși. Pînă la urmă, rămîne și astăzi valabilă înțelegerea dreptului internațional ca drept al războiului și al păcii, formulă acreditată de Hugo Grotius în urmă cu patru secole chiar în titlul unui tratat celebru, consultat și astăzi de specialiști cu mult folos. Orice război se încheie, mai devreme sau mai tîrziu, cu unul sau mai multe tratate de pace. Alte tratate se încheie pentru a preveni un nou război, inclusiv prin stabilirea regulilor de cooperare și competiție între state, în domenii diverse. Relațiile internaționale – de orice natură ar fi ele, politice, economice, culturale sau militare – se află astăzi sub incidența unei rețele vaste de tratate bilaterale sau multilaterale. Simplificînd, aceste tratate sînt contracte a căror forță juridică izvorăște din voința părților. Așa cum contractul este legea părților în raporturile interne, tot astfel tratatele sînt legea părților în relațiile internaționale. Unele dintre aceste tratate sînt temeiul constituirii organizațiilor mondiale sau regionale. Toate alcătuiesc un sistem complex de norme juridice la a căror respectare s-au obligat statele semnatare. Invadarea Ucrainei de către armata rusă este proba evidentă că tratatele internaționale organizează pacea, dar nu o garantează în mod absolut. Este, din păcate, o experiență mereu repetată, în raporturile interne și în cele internaționale, de a încălca contractele, de a viola tratatele. Cei slabi devin victimele celor care, bazîndu-se pe forța lor, își permit să nu-și mai respecte cuvîntul dat, să denatureze sensul obligațiilor asumate sub semnătură, să ignore sau chiar să distrugă identitatea altora.

Dacă nu se integra la timp în NATO și în Uniunea Europeană, România ar fi avut astăzi o situație nu mult diferită de a Ucrainei. O rememorare fugară a istoriei românilor din ultimele trei secole este suficientă pentru a înțelege cît preț se poate pune pe politica rusească. Oare cei care sînt nemulțumiți de NATO și de Uniunea Europeană pot oferi o variantă mai bună de securitate și de prosperitate pentru România? Oare sînt naivi sau interesați? Iar nemulțumiți din această categorie sînt în aproape toată Uniunea Europeană, inclusiv în Vest. S-a scris mult, cu subtilități intelectuale sau cu brutalități de stil, împotriva NATO și împotriva Uniunii Europene chiar de către cei care au beneficiat cel mai mult de climatul de securitate și de prosperitate creat de aceste două organizații. Desigur, ele nu sînt perfecte, există peste tot interese contradictorii și poziții cinice. Trăgînd linie, pentru a nu pune semnul egalității între liderii Rusiei și liderii lumii euroatlantice, aceștia din urmă ar trebui să aibă măcar acum voința puternică de a pune stavilă agresorului, nu doar prin declarații frumoase, ci prin măsuri concrete și eficiente. Ezitarea unor lideri occidentali de a consimți la aceste măsuri este o dovadă de opacitate, la fel de condamnabilă ca aceea a lui Chamberlain și Daladier față de agresiunile repetate ale lui Hitler. Printr-o asemenea ezitare, naivă sau complice, acești lideri occidentali dau apă la moară retorilor și limbuților de la noi care erodează solidaritatea euroatlantică, fluturînd steagul suveranității și al intereselor naționale. Rîvnesc oare acești demagogi la suveranitatea Ucrainei din aceste zile? Oare uită cu totul istoria de cîteva secole a acestor locuri? Oare uită că balansul românilor între Orient și Occident a fost unul tragic, iar depășirea acestui echivoc istoric a fost posibilă tocmai prin aderarea la NATO și la Uniunea Europeană? Imperfecțiunile acestor organizații, crizele prin care trec justifică criticile, dar numai în măsura în care se propun soluții concrete și viabile pentru reformarea, iar nu pentru abandonarea lor. În afara acestor organizații, România, care este o țară mică, nu ar mai avea nici o garanție de supraviețuire. Ivor Porter, care a trăit în România cîțiva ani de evenimente fierbinți (1939-1941, 1943-1948), a mărturisit un adevăr dureros: „Am învățat să accept faptul că un stat mic – fie el aliat sau dușman – avea prea puțin posibilitatea de a-și controla destinul atunci cînd era prins în politica din vreme de război a marilor puteri”. Oricît de multe greșeli și acte de corupție ar fi săvîrșit clasa politică în perioada post-decembristă, are totuși meritul incontestabil de a fi făcut posibilă integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Pentru a consolida forța acestor organizații, este însă nevoie ca liderii lumii euroatlantice să fie la înălțimea datoriei pe care o impun amenințările împotriva valorilor pe care s-a clădit această lume.

Pentru a da conținut adagiului Si vis pacem, para bellum, o țară mică are o singură soluție: să fie integrată în organizații puternice, chiar dacă plătește prețul firesc al transferului unor atribuții de suveranitate, în condiții de egalitate cu ceilalți membri. Pentru noi toți, dar mai ales pentru liderii lumii euroatlantice, este mai actual ca oricînd mesajul din poemul lui Ștefan Augustin Doinaș, Si vis pacem: „Vorbește cu sfială despre moarte. / Copiii tăi, ca tine de semeți, / să-i crești în codrii-avînd ca dascăl ursul: / cu linii vagi, pe trunchiuri și bureți, / să-nsemne apa vremilor și cursul. / Iar cînd o să-i trezești, tîrziu, din vis / chemîndu-i de sub frunzele opace, / pe stema țării lor să vadă scris: / Învață să te lupți, dacă vrei pace”.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.