Şi eu ce fac?

Am pus și eu întrebarea asta de sute, dacă nu de mii de ori. Mama pare a fi rezultatul unei reuniuni fericite între o tornadă și zeul curățeniei, așa că în mod logic și eu am fost un copil hiperactiv, ca să folosesc un eufemism. Ea era ținta favorită a întrebatului.

Cînd aveam 4-5 ani, mama a descoperit răspunsul magic la întrebarea mea – ce ar trebui să fac? – și mi-a modificat viitorul, dar mai ales detenta. Luatul cu mîinile de fund și săritul în sus au fost un ritual mult mai frecvent în viața mea de copil decît orice altceva.

Desigur că, după trei guverne PSD într-un an, după Grindeanu, Tudose, Pop, Olguța, după congresul PSD, dezvăluirile lui Dragnea, interviul siderant al lui Ghiță și decizia televiziunii naționale de a fi a patra goarnă a unui infractor cu mandat de arestare internațional și a lui Cristoiu, ideea săritului cu mîinile pe fund pare a fi o soluție logică și fericită. Nu o să rezolve mare lucru, dar măcar exersăm ca națiune.

Recent, am fost întrebat public ce cred eu că ar trebui făcut. Cum lobotomia nu mai are nici ea numele bun pe care îl avea cu cîteva decenii în urmă, iar religia este reprezentată de tot felul de Livachi îmbrăcați ridicol și plimbați cu Merțane nesimțite, nu am fost în stare să răspund pe loc.

După ceva timp de gîndire, am găsit o posibilă soluție care se potrivește atît educației (liceu de Aeronautică), experienței (sute de zboruri), genelor, cît și stereotipurilor din dotarea proprie.

Trebuie să investim în zborul în echipă. Ar putea fi inclusiv un răspuns pragmatic la probabila dispariție a liniei aeriene naționale din cauza corupției numirilor politice la Tarom.

Asta cu zborul e o chestie îngrozitor de complicată. Da, sînt o mulțime de oameni faini, entuziaști, plini de energie, care vor tare-tare mult să facă o diferență și să ajute la creșterea competențelor naționale de zbor, dar e greu.

Greutatea vine din munca în echipă. Lucru pentru care noi, românii, sîntem renumiți. Un fel de campioni mondiali. În același fel în care Fuego este Placido Domingo, Viorica Vasilica – valoare de valoare și fostă megavedetă în Parlamentul European, și Codrin Ștefănescu – om.

Zborul în echipă este, practic, un proiect de management de stol. Randamentul zborului în stol este fantastic. Crește cu peste 70% față de zborul individual.

În experiența mea, noi sîntem mega-specialiști în a zbura unul în celălalt sau în a găsi un milion de motive pentru care nu ar fi bine să zburăm. Îi avem și pe cei care au nevoie să mai facem a 654.323-a analiză a traseului optim înainte de decolare, să vedem dacă nu ar putea alții să zboare în locul nostru în timp ce noi sîntem la grătar sau să ne concentrăm pe cum am putea să îi punem cu picioarele pe pămînt – pe cît posibil, frînte cu o rangă – pe nebunii care au chef de zbor pe vremurile astea tulburi.

Apoi sînt cei care au frică de înălțime, cei care sînt antrenori sau consultanți la tîrîtul pe burtă și care riscă să își piardă slujbele, cei care și-au construit turnurile lor de control foarte confortabile, cu simulatoare de zbor superrealiste.

Sînt alții care nu zboară împreună că mai transpiră unul sau se uită greșit la soare sau are aripile neregulamentare sau nu are genul, culoarea sau echipamentul de zbor corect, așa cum prevăd regulamentele europene.

Pe scurt, avem o majoritate care e cu „Hai, băi, ne lăsați cu zborul, că noi avem acilea treabă cu viețile noastre, cu datul la gioale, cu miștocăreala PSD-ului sau cu autolobotomia pe ritmurile preferate, de la Bach la Guță“.

Vrem, nu vrem, trebuie să ne antrenăm de zbor, nu de alta, dar piloții noștri sînt megacompetenți în prăbușiri cu avantaje pentru baroni, opri, ponți, nicolici, varani și alți investitori strategici. Iar antrenamentul trebuie să includă cît mai mulți dintre cei despre care tocmai v-am spus.

Și, din nou, nu este simplu deloc. Pare simplu. La fel de simplu precum ar părea să nu votăm foști securiști, mîrlani, corupți, proști, șmecheri sau pe Teodorovici.

E complicat. Într-un articol viitor, despre partide, finanțări și responsabilitate.