Şi cuvintele se împuşcă, nu-i aşa?
Nu degeaba se spune că obişnuinţa e a doua natură. Odată ce m-am obişnuit să ţin cu iepuraşul, ţin cu iepuraşul chiar dacă dobîndeşte dimensiunile unui elefant. De-o bunăoară, indignarea în faţa fariseismului american, în general, şi a administraţiei Bush, în particular, a devenit un loc comun pentru orice intelectual care se respectă, de ambele maluri ale Atlanticului. Iar cînd păreri divergente nu se mai fac auzite, eu, unul, devin suspicios - încep să simt miros de urs. Departe însă de mine gîndul de a susţine că invadarea Irakului ar fi justificată de raţiuni umanitare sau de progresul democraţiei de-a curmezişul planetei. Legenda existenţei armelor de distrugere în masă a fost de la bun început într-atît de transparentă încît numai congresmanii democraţi au putut pretinde mai tîrziu că n-au întrezărit prin ea, din capul locului, zăcămintele strategice de petrol. După cum numai subţirii intelectuali francezi au mai putut crede că refuzul Guvernului lor de a "marşa" la războiul din Irak a fost determinat de o irezistibilă dorinţă de respectare a dreptului internaţional, fără nici o legătură cu afacerile profitabile desfăşurate cu Guvernul lui Saddam Hussein. Parcă e un făcut: de fiecare dată cînd Ana are mere, Xenia are şi ea un pix. Tragedia de la Haditha, în urma căreia au murit 24 de civili irakieni nevinovaţi, inclusiv femei şi copii, a reaprins, chiar şi în Statele Unite, discuţiile pe marginea fariseismului administraţiei Bush şi a unei posibile retrageri din Irak. Nici măcar uciderea lui Zarqawi n-a izbutit decît o scurtă deturnare a atenţiei publice. Cîteva zile mai tîrziu, majoritatea comentatorilor se întorseseră la aceeaşi marotă. (Faptul că, în afara lui Zarqawi, în bombardamentul casei conspirative au mai murit un civil, două femei şi o fetiţă de doisprezece ani n-a ajutat nici el prea mult recreionarea agendei publice în felul dorit de către republicani.) Ca orice critică, şi aceasta îşi are rostul doar cîtă vreme nu se anchilozează într-o singură perspectivă, nu devine repetitivă şi nu se înnămoleşte în generalităţi. Altminteri, în loc să croiască noi deschideri în peretele lui "las'că ştim noi", nu face decît să le zidească şi pe acelea deja existente. Iar, din acest punct de vedere, mortarul fariseismului se dovedeşte unul extrem de eficient. Simplu spus, fariseismul a devenit noua ciucă a bătăilor. E la modă. Dar nu tot ceea ce este de bonton este şi de bun-gust. În realitate, soarta fariseismului a fost vitregă aproape de la bun început. Destinat iniţial să semnaleze o atitudine diferentă fată de cea a majorităţii (Saduchee) sau chiar o disidenţă (de la ebraicul parash - a separa), fariseismul a ajuns să fie echivalat, în limbajul comun, unei atitudini ipocrite, de respect formal al legii, în litera, nu în spiritul ei. Însă intelectualii care umblă - parafrazînd un politician încă în viaţă - "cu fariseismul în gură" - s-ar cuveni să fie ceva mai reticenţi. La urma urmei, Fariseii nu erau nici ei altceva decît intelectualii vremii. Spre deosebire de partida Saducheilor, reprezentanta "elitei" evreieşti a timpului, şi de secta Esenienilor, constituită din "preoţii" disidenţi, opozanţi ai celui de-al doilea Templu, partida Fariseilor era compusă din "scribi" şi din "învăţaţi" care militau pentru un acces egal la "sfinţenie" pentru evreul de rînd. Dintre aceştia aveau să apară nu doar Apostolul Pavel, ci şi viitorii "rabi" (învăţători), a căror singură calificare faţă de restul lumii era dragostea de carte. Pentru ei, disputele teologice pe marginea Torei au fost (şi rămîn) esenţiale pentru menţinerea "spiritului viu". Aidoma creştinilor ortodocşi, pe lîngă Tora (scrisă), Fariseii luau în considerare o a doua Tora, orală - echivalentul mozaic al Tradiţiei creştine. Ba, spre deosebire de Saduchei, mai credeau şi în învierea morţilor. Voil
