Servicii pe dos

Am făcut o prostie… am cumpărat o maşină. În leasing. Nu ştiam că voi deveni astfel nu numai şofer, ci şi prestator de servicii. Atît pentru firma de leasing, cît şi pentru propria mea bancă. Mi-am început noua carieră după primirea unui e-mail de la firma de leasing. Un jargon din care nu am înţeles nimic, în ciuda unor lecturi repetate, cu atenţia încordată la maximum. Mi-au trebuit două telefoane jenante cu prieteni mai ageri la minte şi încă două cu autorul misivei electronice, ca să pricep că nu mai pot plăti ratele ca înainte. Trebuia schimbat tot sistemul, adică toate biletele la ordin pe care le semnasem la cumpărarea maşinii şi graţie cărora mi se scotea din bancă o sumă de bani fixă, în fiecare lună. Naiv, nu m-am gîndit nici o secundă că eu trebuie să modific de fapt totul, adică să refac toate biletele la ordin. Blajin, dar ferm, vorbindu-mi cu grija şi răbdarea necesare unui copil de 8 ani cu dizabilităţi, angajatul marii companii de leasing m-a avertizat că, dacă nu mă conformez pînă pe 1 iunie, voi fi penalizat fără milă. Conştientizam faptul că trăiesc în România, dar tot nu-mi venea să cred ceea ce aud. Aşadar, am mai făcut o prostie: l-am întrebat de ce s-a făcut această schimbare şi ce vină am eu în toată chestia asta. Bineînţeles, a ţîşnit instantaneu invariabilul "să vedeţi, nu noi": sistemul, computerul, BNR-ul, celelalte bănci, circuitul financiar, fluctuaţia leului, criza economică etc... Nu lipseau decît Traian Băsescu şi europarlamentarele. Resemnat, am închis încet telefonul, retrăind lungile, interminabilele momente petrecute pentru a semna, data şi ştampila cum se cuvine zeci de hîrţoage. În dublu exemplar, fireşte. Cu multă indulgenţă pentru propria-mi laşitate, am amînat aşadar la maximum şedinţa de autografe de la bancă. Ajuns la locul faptei, mi se cere solemn să comunic numărul exact de bilete la ordin solicitate şi să nu cumva să greşesc completîndu-le pentru că va trebui să o iau de la capăt cu cererea scrisă, pentru a înlocui documentele necorespunzătoare. Toate astea pe un ton care îmi aminteşte instantaneu de tovarăşa învăţătoare din clasa a IV-a. Descumpănit, cu teancul de hîrtiuţe în mînă, întreb dacă nu mă poate ajuta cineva la completat, avînd în vedere sumedenia de cifre şi litere care mi se cer în patruzeci de exemplare. Răspuns: ne pare rău, nu avem voie să facem asta în locul clientului. Înjur în gînd, dîndu-mi seama cît timp o să pierd numai la bancă. Urmînd apoi să duc fiţuicile în partea cealaltă a oraşului, la faimoasa societate de leasing. Încep să scriu şi, bineînţeles, greşesc. La un moment dat, totul se amestecă: numele, adresa, numărul de cont, formatul IBAN, agenţia bancară... Pătrăţelele de pe formular îmi fac în ciudă: ba-s prea multe, ba prea puţine pentru ce am de scris. Pixul o ia razna. Contam pe el ca pe un pilot automat. Aiurea! Şi e cald. Vineri după-masă, clienţi puţini, miroase a week-end... Angajaţii fac planuri, discret, pe mobil. Singurul care trudeşte pentru binele băncii sînt eu, clientul, atent urmărit de o tînără cu ochelari, cea cu apucături de învăţătoare torţionară. Din cînd în cînd, pe furiş, mă opresc din lucru şi o privesc cu teama-n suflet: nu seamănă oare cu Elena Ceauşescu tînără? Nu, dragi tovarăşi! Să fim raţionali. Acele vremuri blestemate au apus pentru totdeauna, acum 20 de ani. Mă aflu într-o clădire modernă, sucursală a unei importante bănci europene. Am un cont aici, ei cîştigă de pe urma mea, trebuie să se comporte deci ca atare. Banca îmi acordă servicii pe care le plătesc. Şi nu invers. Înviorat, consider că mă pot duce liniştit la ghişeu, să schimb biletele greşite. Mă pot duce... dar nu e bine. Mimica duduiei este cît se poate de expresivă. Mă pun pe scris şi iar greşesc. Iar mă scol de la masă şi mă duc la ghişeu. Iar îmi dă de înţeles că societatea capitalistă are şi ea limitele ei şi că nu poate pune colegii pe drumuri pentru că un idiot ca mine e incapabil să completeze corect un amărît de formular. Deoarece persoana care eliberează formularele cu pricina trebuie să vină de fiecare dată de la etajul de jos, cu exemplare virgine. Pun, în fine, teancul terminat pe ghişeu şi dau să semnez. Altă prostie. Nu trebuie, zice dînsa înţepată. Asta-i tot. Cum nu trebuie, mă răzvrătesc brusc, dacă nu le semnez cine le autentifică? Nu-i nevoie, repetă ea şi mai încruntată. Simţind că mă paşte apoplexia, o întreb de ce m-a ţinut două ore la bancă, cerşind formular după formular, cînd puteam să le completez liniştit acasă şi să le duc direct la oamenii de la leasing. Răspunsul tună ca o sentinţă divină: fata se ridică de pe scaun, ridică ochii şi mă fulgeră prin ochelari: n-aveţi voie, trebuie să vă supraveghem în timpul operaţiunii, acesta este regulamentul. Îmi vine să pocnesc din călcîie şi să răcnesc "să trăiţi". În loc de asta, bolborosesc un "la revedere" şi ies ca după o scenă de o banală normalitate. Mi-au trebuit cîteva minute bune pînă să realizez că am comis astfel o ultimă prostie.