Se poate trăi și sub dictatură?

Forța brutală care susține orice dictatură nu exclude inteligența ca sursă pentru inventarea și rafinarea instrumentelor politice fără de care nu poate fi cucerită și păstrată puterea. Întotdeauna s-au găsit oameni inteligenți care au susținut dictaturile și i-au înconjurat pe dictatori, din convingere sau din interes. Iar interesul nu a fost doar unul pur personal. Nu puțini filosofi și alți oameni de cultură, de la Platon și pînă astăzi, au sperat că îi pot folosi pe dictatori pentru a-și realiza propriile idei și proiecte politice. Ar fi utilă întocmirea unei antologii, care ar fi surprinzător de amplă, cu textele oamenilor inteligenți care au inventariat avantajele regimului politic dictatorial sau au pus semnul egalității între diferitele regimuri politice, apreciind că avantajele și dezavantajele acestora sînt echivalente. S-ar putea spune că nu sînt de mirare pozițiile oamenilor inteligenți care exprimă și astăzi opinii favorabile dictaturii sau se situează într-o perspectivă neutrală, din care observă că există diferite nuanțe ale dictaturii, că se poate trăi și sub un asemenea regim politic, că nu este o mare diferență între Justiția sub dictatură și Justiția sub democrație, de vreme ce Justiția urmează fidel regimul politic. Și totuși este de mirare.

Inteligența fără memorie este ca o mașină superperformantă fără frînă. S-ar putea întocmi o antologie la fel de amplă cu textele despre modul în care au sfîrșit mulți dintre oamenii de cultură care i-au slujit pe dictatori în diferite perioade istorice. Două episoade din foarte lunga istorie a crimelor prin care puterea absolută își dezvăluie terifianta iraționalitate, istorie care continuă și astăzi, sînt evocate de Edward Gibbon în Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman.  După lunga și glorioasa domnie a lui Severus, decedat la 4 februarie 211, legiunile i-au proclamat, iar Senatul i-a confirmat ca împărați pe fiii acestuia, Caracalla și Geta. După numai un an, la îndemnul lui Caracalla, Geta este asasinat sub ochii înspăimîntați ai Iuliei, mama sa, de cîțiva centurioni. Papinianus, care exercitase cele mai înalte funcții în timpul lui Severus și care era încă prefect al pretoriului, o poziție devenită mai mult politică și judiciară decît militară, primește ordin să folosească jurisprudența și elocvența pentru a justifica crima lui Caracalla. Punînd mai presus onoarea decît viața, Papinianus a rămas fidel fundamentului moral al științei și al artei sale de jurisconsult, dînd un răspuns pe cît de laconic, pe atît de elocvent: „Este mai ușor să comiți decît să justifici un fratricid”. Ucis din porunca împăratului ca urmare a afirmării acestui fundament moral al dreptului, Papinianus este doar una dintre numeroasele victime inteligente, unele de bună-credință, altele oportuniste, ale dictatorilor. Gibbon nu pierde ocazia de a face o comparație între atitudinea lui Papinianus față de crudul Caracalla și aceea a lui Seneca față de sceleratul Nero, al cărui magistru a fost și în numele căruia a acceptat să compună o scrisoare către Senat pentru a justifica uciderea Agrippinei. Dar nici Nero, nici Caracalla nu au scăpat de propriii asasini.

Inteligența fără spirit critic se lasă sedusă de aparențe și himere. Că se poate trăi și sub dictatură este adevărat. Cum și cît se poate trăi sub un asemenea regim politic sînt alte întrebări. Conformismul, obediența, refugierea în zone depărtate de acțiunea Puterii sînt doar căi temporare de a asigura supraviețuirea sub dictatură. Oricine, nu numai cei care au curajul de a înfrunta dictatorii, ci și lașii care se supun, ar putea să-și piardă libertatea sau chiar viața oricînd. Demnitatea, curajul și eroismul sînt necesare și îi onorează pe cei care le practică, dar nu sînt suficiente pentru a stăvili abuzurile, uneori disimulate demagogic, alteori săvîrșite cu cinism și atrocitate de deținătorii puterii absolute, victime și ei, pînă la urmă, ale propriei iraționalități. Obediența, umilința, oportunismul nu numai că dezonorează, dar nu sînt nici ele eficiente pentru a-i pune la adăpost pe cei care le profesează de manifestările absurde ale puterii nelimitate. 

Oricît de nuanțate ar fi dictaturile, esența lor este comună. Ascunse sub vălul așa-numitei democrații populare, ca în cazul regimurilor comuniste, sau sub aparența aderenței referendare, invocate de dictatori pentru a-și masca lipsa de legitimitate, toate dictaturile recurg, în ultimă instanță, la folosirea forței brute pentru păstrarea puterii. Ideea că există Justiție sub dictatură este doar o himeră. Chiar sintagma sub dictatură dă seama de dependența și servilitatea judecătorilor față de Putere. În măsura în care există cu adevărat un regim de democrație constituțională, este total improprie sintagma Justiție sub democrație; într-un asemenea regim politic, Justiția este o putere egală cu puterea legislativă și cu puterea executivă, pentru a cenzura abuzurile acestora și pentru a fi cenzurată, la rîndul ei, de acestea, atunci cînd devine ea însăși abuzivă. Desigur, judecătorii trebuie să aibă conștiința acestei meniri pentru a nu pune siguranța statului deasupra legii, păstrînd astfel diferența dintre esența puterii dictatoriale, care se servește pe sine, și esența puterii în democrația constituțională, care îi servește pe ceilalți. Siguranța statului este tot o himeră dacă legea nu domnește deasupra tuturor. Iar pentru a urma fidel regimul politic al democrației constituționale, judecătorii trebuie să facă diferența netă între fidelitatea față de valorile acestui regim politic și obediența față de oamenii politici. În abstract, propoziția Justiția urmează fidel regimul politic este corectă, dar sensul ei se schimbă radical în funcție de natura regimului politic. Sub dictatură, Justiția urmează fidel regimul politic, adică voința dictatorului. În democrația constituțională, Justiția urmează fidel regimul politic, adică valorile care îl întemeiază; Justiția nu este sub regimul politic, ci este o garanție a valorilor acestuia. Iată de ce judecătorii ar trebui să facă, în mod firesc, cotidian, fără emfază, proba patriotismului constituțional prin hotărîrile pe care le pronunță și le motivează. Fără această probă, argumentele celor care apără Justiția și judecătorii își pierd credibilitatea.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.