Scrisorile soldaţilor

Pe lîngă profunde traume colective şi transformări sociale, Primul Război Mondial pare să fi produs şi o modificare în practicile de comunicare, determinînd o neobişnuit de intensă activitate epistolară a unor persoane mai puţin familiarizate cu scrisul. Mesajele soldaţilor către cei de acasă şi răspunsurile familiei, jurnalele de front şi însemnările adesea stîngace, de uz personal, constituie – în măsura în care s-au păstrat – un corpus uriaş de documente valorificabile de către istorici, sociologi, antropologi, dar şi de lingvişti şi stilisticieni. Corpusul românesc – mai redus, oricum, decît al altor naţiuni participante – nu a fost studiat pe cît ar fi meritat. Au atras atenţia asupra lui mai ales profesorii Lorenzo Renzi şi Dan Octavian Cepraga, iar în ultimii ani au mai apărut şi alte cercetări, mai ales din perspectivă istorică, precum şi o ediţie de documente – Mirela Florian, Scrisori de pe front (2017) –, expoziţii (la Arhivele Naţionale) etc. Poate că explozia scrisului popular a contribuit indirect şi la una dintre marile reorientări ale filologiei şi lingvisticii din secolul al XX-lea, către un alt obiect de studiu decît cel tradiţional: de la interesul aproape exclusiv pentru vechile texte scrise, predominant literare, s-a trecut tot mai mult la investigarea limbii vorbite contemporane.

Scrisorile soldaţilor au fost cercetate destul de repede în alte culturi; poate cea mai celebră este cartea lui Leo Spizer, Scrisori ale prizonierilor de război italieni, apărută în germană în 1921 şi cu cea mai recentă (din 2016) reeditare critică în italiană, datorată lui Lorenzo Renzi. Folosindu-se de poziţia sa de cenzor (şi încălcînd ceea ce astăzi ar ţine cel puţin de etica prelucrării datelor personale), stilisticianul austriac a produs un studiu impresionant, în care a inventariat tipare ale scriiturii populare, formule fixe, forme ale expresivităţii spontane, teme ale vieţii cotidiene. Textele autentice sînt departe de a oferi modele de eroism, vorbind mai mult despre suferinţa depărtării de familie, despre aşteptarea veştilor şi a păcii, despre bucuria de a primi scrisori, despre foame şi răni etc.

În scrisorile soldaţilor români (toate exemplele de mai jos provin din ediţia Mirelei Florian) a atras atenţia frecvenţa mesajelor versificate (studiate de Dan Octavian Cepraga): adesea texte întregi sau cel puţin pasajele lor introductive şi finale sînt în versuri – care ofereau vorbitorului un sprijin pentru actul solemn de a scrie. Scrisorile versificate folosesc, în maniera culturii populare, secvenţe de discurs fixe, aflate la dispoziţia oricui şi în care se pot introduce variaţii şi actualizări: „Trist e omul cînd nu ştie / de copii şi de soţie, / ştie numai Dumnezeu / ce e pe sufletul meu“ (p. 42); „Foaie verde alămîie, / Eu aice-n cătănie / Încep carte a vă scrie / Şi-mi scriu patimile mele, / Cele bune, mai multe rele / La care io n-am gîndit / Cînd de-acasă am pornit / Căci în Europa toată / Mulţi prunci rămîn fără tată“ (p. 48). Scrisorile preiau numeroase elemente din mai vechile cîntece de cătănie (din care tocmai a apărut, la Cluj, o antologie alcătuită de regretatul folclorist Nicolae Bot).

Scrisorile soldaţilor – cei mai mulţi ţărani, prea puţin instruiţi – prezintă tipice nesiguranţe şi abateri de la normă (în punctuaţie, în uzul aleatoriu al majusculelor, în segmentarea fluxului vorbirii) care, în asemenea cazuri, sporesc autenticitatea şi emoţia documentului. Ediţia din care citez normalizează parţial ortografia, dar, din fericire, conţine şi facsimile în care se pot urmări toate trăsăturile scrisului popular. Scrisorile (dintre care multe sînt ale unor ardeleni) ilustrează raportul dintre norma literară şi graiul local, dar şi sintaxa limbii vorbite, fraza construită prin acumulare. Autorii recurg la modele învăţate, ilustrînd în general o tradiţie proprie scrisorii populare, în care actul de a compune şi de a expedia mesaje este explicitat, tematizat şi transpus în metafore şi metonimii: „Încep carte a vă scrie“, „Du-te carte şi grăbeşte / Și cu fratele povesteşte“ (p. 72). Tiparele vechiului stil epistolar, deprinse din şcoală („prin această mică epistolă… veţi şti“, p. 58) interferează cu stilul administrativ, oficial: „prin puţinele mele cuvinte vă aduc la cunoştinţă despre mine, al D-voastre dorit fiu şi frate“ (p. 66). Textele combină afectivitatea şi solemnitatea, în formulele ceremonioase de adresare – „iubita me dulce mamă“ (p. 46), „dulce măicuţă“ (p. 58), „iubiţii mei dulci fraţi“ (p. 46) – şi de autodesemnare – „dulce mamă, vei şti despre mine, al dumitale dorit fiu“ (p. 48), „eu al dumnilorvoste fiu“ (p. 82) –, în saluturi şi urări: „mă aflu sănătos, care sănătate o poftescu şi Dumnilorvoastre“ (p. 82); „prin puţinele mele cuvinte viu a vă face cunoscut că mă aflu în cea mai bună sănătate, care sănătate rog pre bunul Dumnezeu ca să vi-o rîndue asemenea ca şi mie“ (p. 82). Textele impresionează prin eufemizarea şi minimalizarea suferinţei (impusă de cenzură, dar şi de un anume stil al comunicării popular-solemne): „Aşa nu o duc rău, o duc foarte bine, dar mă tot dor picioarele că sînt -rănit“ (p. 72).