Săriturile cu schiurile
Pare că săriturile cu schiurile nu vor deveni un sport pentru noi.
Practic, nici nu au fost, dincolo de pionieratul sportului socialist, cînd heirupismul, precursorul miserupisimului actual, făcea ca entuziasmul, cîteodată chiar autentic, al unei noi lumi să ne facă să credem că putem fi buni în toate sporturile apelor, pămîntului şi văzduhului. În general, noi am fost buni cam la toate în vremurile eroice, cînd un sport empiric era disponibil pentru oricine avea un pic de ambiţie şi un ordin de la Partid să sară, să alerge, să înoate sau să zboare. De cînd cele mai multe discipline au devenit mici sau mari industrii, cu intervenţii masive ale politicilor de stat sau ale întreprinderilor private ale capitalismului decadent, am cam rămas de căruţă. Degeaba, în cazul cu săriturile, mai faci cîte o trambulină, mai găzduieşti cîte o competiţie de la periferia sportului. Degeaba cîte un ambîţ local sau cine ştie ce minune pogorîtă asupra malaxorului biro-cleptocratic reuşeşte să nască vreo instalaţie. Sînt domenii în care nu poate apărea vreun Messi dintr-o minge bătută în spatele blocului. E nevoie de o întreagă structură pentru a ajunge la o minimă performanţă, de seriozitate şi consecvenţă nu doar ale oamenilor, ci mai ales ale organismelor. Şi aici se lasă noaptea. Mai sincer ar fi să ne retragem din sporturi pe care nu le putem susţine, care nasc mai multă milă şi regrete decît vreun rezultat. Da, există entuziaşti (sau interesaţi) care ar merge cu ele pînă în pînzele albe. Minunat. Dar să le numim atunci pasiuni private, nu sporturi naţionale. Ca să nu încercăm să ne furăm căciula care oricum a dispărut de mult.
