Sanchi (sau despre puritatea stilului)

Purismul nenumit ca atare, dar înzestrat cu toate caracteristicile fenomenului, s-a manifestat la noi, cu destulă putere, în apărarea unui idealizat „limbaj popular autentic“. Acesta a fost în mare măsură o ficţiune şi un produs cultural – cum vede oricine încercînd să compare basme repovestite cu grijă – de pildă, de Ispirescu – şi basme transcrise cu scrupule de exactitate fonetică, în vremea noastră, de folclorişti. Limbajului cel puţin în aparenţă consecvent popular şi arhaizant din primul caz îi corespunde un limbaj destul de hibrid, împestriţat cu neologisme, în cel de al doilea. Contează, desigur, şi distanţa în timp, dar mai importantă trebuie să fi fost manifestarea, în secolul trecut, a nevoii de a oferi modele de limbă în care puritatea limbajului popular să rămînă nealterată. De fapt, respectiva puritate pare a fi fost ameninţată, în mod inegal, din două direcţii. Una era, desigur, cea a modernizării culte, a neologismelor, a împrumuturilor. Cealaltă, mai firavă şi în genere neluată în seamă, era a colocvialităţii citadine, a limbajului familiar-argotic, împărţind cu cel popular-rural trăsăturile oralităţii, o parte din bagajul lexical şi mai ales zona stilistică a vulgarităţii, dar distanţîndu-se de acela prin originea şi prin conotaţiile unor cuvinte şi procedee. Sfera lexicală a vulgarităţii este exclusă tacit, în baza tradiţiilor editării autohtone, din majoritatea colecţiilor noastre de folclor – şi dispare total pînă şi din interpretări, chiar acolo unde limbajul indirect o evocă în mod destul de transparent (ca în cazul ghicitorilor). Modelul stilistic al limbajului popular rural naiv şi / sau sfătos, ca invenţie a secolului al XIX lea, exclude total neologismul şi obscenitatea, arătîndu-se foarte prudent cu elementele familiar-argotice de circulaţie citadină. Ca argument estetic de autoritate al acestei poziţii e folosit, de mai multă vreme, Creangă: studiile despre limba şi stilul său scot de obicei în evidenţă performanţa numărului mic de neologisme, ca şi cea a stilului aluziv. În cazul lui Creangă, sfera lexicală a vulgarităţii este eliminată destul de uşor, odată cu textele „secrete“; acestea nu sînt cuprinse în ediţiile obişnuite (ceea ce se poate înţelelege), fără însă a se furniza măcar minime explicaţii ale omiterii (în ediţia de Opere, 1970, titlurile textelor absente sînt precedate de formula seacă „nu figurează, de asemenea, în sumarul ediţiei…“: destinatarul ei este desigur cititorul avizat). E interesant că şi în alegerea între mai multe variante de redactare a textelor (apariţii succesive în reviste, în manuscris, corecturile autorului pentru volum) funcţionează adesea, tot neexplicit, criteriile puriste. Modificările făcute de autor sînt preluate de obicei, dar nu întotdeauna. În cazurile cele mai semnificative, judecata pare a fi fost mai ales una a eleganţei şi a purităţii limbajului şi a stilului popular, făcut să se conformeze unui ideal clasic al bunului gust. Cea mai semnificativă mi se pare tratarea unei modificări inocente, prin care Creangă introdusese în textul său un termen de origine turcească, rămas pînă azi mijloc de exprimare a dubiului în limbajul familiar-argotic: sanchi. În Povestea porcului, moşul îi spune babei: „m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc, sanchi, copii de suflet“ (notele la p. 46 din ediţia 1970, îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş). Cuprins în prima ediţie (postumă) a poveştilor (Iaşi, 1890) – şi trecut de aici în dicţionare, cuvîntul dispare din textul ediţiei standard din 1970, deci şi din reeditările ulterioare. Deşi specialiştii au remarcat, în treacăt, existenţa unor elemente familiar-argotice în limbajul lui Creangă – a se cărăbăni, a o pîşli, a şparli, a hali –, pesemne că, pentru editori sau pentru cenzori, moşul din poveste nu putea folosi un cuvînt atît de argotic… O altă apariţie argotică prezentă în ediţia din 1890 şi reprodusă în 1970 doar în note este baftă: în Capra cu trei iezi, iedul ascuns îi strigă imprudent lupului „În baftă-ţi nănaşule“; notele înregistrează şi versiunea manuscrisă „în baftă-ţi fearbă, moşule“, dar pentru text e aleasă o versiune anterioară, mai pudică: „Să-ţi fie de bine, nănaşule!“. E drept, în acest caz alegerea se poate justifica, strict estetic, prin distanţa mai mare şi deci prin tehnica mai subtilă şi indirectă a umorului; cu atît mai mult cu cît este eliminată şi descrierea explicită a motivului urării: astfel, prea explicitului „ori chersinul a scîrţîit, ori cumătrul s-a pîrţiit“ (note, după ediţia din 1890) îi e preferată formularea „ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat“; s-a eliminat astfel şi un element lexical care va fi părut cam vulgar… Aş mai aminti un caz de selecţie, chiar dacă produs de consideraţii de gust şi nu de limbaj: ediţia standard nu a acceptat amplificarea ororilor din Capra cu trei iezi; în manuscris, mîncatul iezilor era mai bogat în detalii – unuia, lupul „pe loc îi dă maţele afară“ – motivate mai ales de scena succesivă, în care aşezarea în fereastră a celor două „capete cu dinţii rînjiţi“ era completată de o operaţie pe care editorii au lăsat-o în note: „iè maţele iezilor celor morţi de le înşiră prin cuie“…

(articol apărut în Vineri, nr. 25, 1999, supliment al revistei Dilema)