Parafrazez, prin titlu, cîteva versuri cu care începe excelentul volum al Elenei Vlădăreanu, Bani. Muncă. Timp liber, ținînd în frîu impulsul inițial de a parafraza alt vers, „Voi, artiştii, sînteţi nişte paraziţi. Meritați să fiți împușcați“, în care aș fi schimbat doar substantivul artiști cu substantivul profesori. Totuși, pentru că nu poezie vreau să fac, deși îmi veți ierta unele referințe literare ocazionale, am ales o variantă mai puțin patetică, în ciuda faptului că nu e foarte departe versul citat de impresia publică despre profesori. Îmi veți scuza, sper, și preferința pentru acest substantiv, în defavoarea celui de dascăl, cu care operează adesea discursurile vetuste sau găunoase cu scopul de a persuada lacrimogen, într-o notă afectivă. Pe de altă parte, nu doar despre profesori va fi vorba aici.

Așadar:

Să vorbim puțin despre elevi.

Să vorbim puțin despre profesori.

Să vorbim puțin despre educație.

În fapt, să vorbim puțin despre viitor, pentru că toate cele de mai sus, cu care mă joc în dialog cu volumul Elenei Vlădăreanu, sînt de fapt cheile pentru ușa viitorului.

După mai bine de douăzeci de ani în care m-am mișcat prin învățămîntul românesc, trecînd prin aproape toate ipostazele posibile – profesor de țară, apoi profesor în liceu industrial, profesor în colegii de top, inspector școlar și membru în diverse comitete și comiții naționale –, impresia despre învățămîntul românesc îmi este, din păcate, destul de blurată. Nu pentru că nu aș deține inferențele necesare, la nivel de informații, de experiență, de implicare. Ci pentru că e un domeniu al societății care a cunoscut atît de multe inconsecvențe, încît o coerență e greu de găsit în ansamblul celor aproape treizeci de ani scurși de la momentul 1989.

Elevii. „Uneori, ei șterg pe jos cu tinerii / Uneori tinerii sînt niște cîrpițe grozave“. Ce ar trebui să fie învățămîntul? Un răspuns de bun-simț, fără prea multă filozofare, ar indica pregătirea pentru viață. Pentru viața pe care o vor avea copiii, într-o altă lume decît cea a prezentului. Ce-ar însemna, pe scurt, o astfel de pregătire? Informație? Da. Dar e destul? Nu. Un învățămînt modern ar fi orientat spre formarea abilităților de viață. Face asta învățămîntul nostru? Prea puțin: e centrat, așa cum îi spune și numele, pe învățare, nu pe stimulare a potențialităților într-o societate care pe viitor sperăm că va fi mai mobilă, mai interrelațională, mai fluidă în raport cu diversitatea, mai plurivocă. Adesea am avut impresia că sistemul uită de elevi, care devin doar niște instrumente pentru punerea în practică a unor scenarii experimentale. Sau, pur și simplu, pentru rostogolirea înainte a unor inerții.

Profesorii. „Vin întrebările. / O faci pentru bani? / Scrii pentru bani? Ești artist pentru bani? / Nu ești mulțumit? / Uite ce condiții bune! Nu ai văzut sărăcia din jur?“ Cine sînt cei bogați? Cu siguranță, nu profesorii. Și, cu siguranță, nu cea mai mare parte dintre elevi. O polarizare socială tristă și total păguboasă pentru ceea ce ar însemna un proiect de țară afectează sistemul. Subfinanțat, generînd o scădere constantă a stimei de sine a profesorilor, pe de o parte, reflectată agresiv în receptarea lor de către marele public. Apoi, polarizarea urban-rural, reflectată în diferențe calitative la nivel de resurse umane, dar și de condiții efective de muncă. Nu excepțiile sînt importante, căci ele există, ci cadrul general. Accesul la oportunități e enorm de diferit între urban și rural, atît în ce-i privește pe elevi, cît și în ce-i privește pe profesori.

Educația. „Să identifici o problemă / Să propui o soluție / Să implementezi proiectul / Să anticipezi riscurile / Să produci conștientizarea“. Nu spun o mare noutate: totul pornește de la absența unor politici educaționale pe termen lung, vizionare, implementate fără ambiții politice. Un proiect de țară, care să stea deasupra ideologiilor și a intereselor personale sau de grup, dar care să nu funcționeze robotic, ci să vizeze umanul, în diversitatea sa. Pentru că, aparent, sistemul funcționează conform unor politici educaționale, dar, în fapt, e infestat de o demagogie modernă, în care limbajul corporatist susține mecanisme birocratice, a căpătat rangul autorității și acoperă o formă fără fond. Nu ține cont de om, ca proiect, ci ține cont de proiect, căruia îi subordonează omul. Făcînd legătura cu ce spuneam mai sus: dacă vrem o țară competitivă, cu o viziune mobilă, implicit o țară bogată, n-ar trebui să ne intereseze învățămîntul, decît ca o componentă a educației.

Viitorul. „Cei bogați vor fi și mai bogați / Cei săraci pot să meargă la culcare“. Unde ne aflăm? Nu mai știu cine spunea, vreun sfînt, că în orice moment al vieții te afli în cel mai bun moment pentru a te mîntui. Păi, fix acolo ne aflăm: în punctul de unde putem face ceva pentru viitor. Să vorbim, deci, despre viitor, despicînd în patru firul prezentului, însă.

Dar, pînă atunci, viitorul apropiat e al vacanței. Să vorbim, deci, săptămîna viitoare, despre vacanță. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.