Rusoaica

În 1977 ruşii stăteau la coadă la chibrituri. La noi era un pic mai bine, în magazine tot se mai găsea cîte ceva. Eram copil şi am călătorit prin cîteva oraşe de-ale lor, într-o excursie organizată de şcoală. Am mers zile întregi cu trenul printre nişte tufe plantate strategic de-o parte şi de alta a căii ferate, aşa încît să nu vezi nimic din ţara aceea mare. La graniţă aşteptasem pînă ne-au schimbat platformele de sub vagoane pe ecartamentul mai mare al Uniunii Sovietice, iar după ce am traversat şi Republica Sovietică Socialistă Moldova, cînd treceam peste Nistru, un băiat cam de vîrsta mea a strigat: "Am ieşit din Româniaaaa!". În secunda următoare taică-său i-a cîrpit o palmă peste gură, şi i-a zis apoi speriat că, "dacă ne aud ăştia, ne arestează pe amîndoi". Singura bucurie în monotona călătorie cu trenul era masa de la vagonul restaurant de unde mai ţin minte şi acum ceaiul servit în pahare fixate în suporturi de alpaca şi porţiile de rasol de vită cu sos de roşii şi hrean. Ajunşi la Kiev, am aflat că şi la ei s-a simţit cutremurul care, în martie, făcuse multe victime la Bucureşti. Ghidul ucrainean ne-a povestit că în apartamentul de la etajul XI al blocului în care locuia, balansul a fost destul de mare. Am ţinut minte etajul pentru că la noi nu existau atunci blocuri cu peste 10 etaje. Tot atunci am descoperit că există o limbă ucraineană, diferită de rusă şi că ucrainenii nu-i prea iubesc pe ruşi. Cel puţin asta se deducea din comentariile naţionaliste ale ghidului nostru. Tot el încerca să ne sugereze că turlele aurite ale bisericilor din Kiev, ca nişte căpăţîni de ceapă, fuseseră pe vremuri din aur masiv, dar că în cel de-al doilea război mondial le furaseră nemţii. Era o gogoriţă pe care nici un copil, cum eram eu pe atunci, nu o putea crede. Ghidul vorbea într-o românească uimitor de corectă, nu însă la fel de fluentă ca aceea vorbită la Leningrad (cum se numea pe atunci Sankt Petersburg), de următoarea ghidă care a luat în primire grupul nostru: Vera. Ei bine, Vera - o fiinţă care mă fascina. Tînără, subţire şi sprintenă, blondă, tunsă scurt, cu gropiţe în obraji la colţurile gurii şi cu pomeţii proeminenţi. Într-un cuvînt: rusoaică. Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea şi ascultam tot ce ne spunea. Şi frumos era oraşul pe care ni-l arăta, cu clădirile lui colorate, cu palatul de iarnă al ţarilor (Ermitajul) cu grădini suspendate şi coloane de malachit, cu podurile peste Neva care se ridicau în acele nopţi albe, ca să poată trece vapoarele, şi cu catedrala Isakevski în care era instalat un mare pendul (Focault), prin care se demonstra că Pămîntul se învîrteşte. La palatul de vară (Petrodvoreţ) m-am plimbat prin grădinile cu fîntîni, pe acolo pe unde, dacă păşeşti pe anumite pietre, ţîşneşte apă din nişte pompe ascunse şi te poate stropi. Am cumpărat îngheţată (era formidabilă şi faimoasă, chiar un punct forte al turismului din acea vreme din Uniunea Sovietică), iar Vera m-a observat atunci mai atent, cred că prima oară, şi a întrebat-o pe mama dacă îmi dă voie să mănînc îngheţată. Am mers apoi la un monument, la care din adîncul unei pietre funerare se auzea un fel de bătaie de inimă. Erau inimile celor care luptaseră sau care fuseseră exterminaţi de nazişti în timpul războiului. Acolo, în timp ce vorbea, impresionată, Vera a izbucnit în plîns. Şi un timp, din ochi i-au curs lacrimi mari şi rotunde, neputînd să-şi reia explicaţiile. Eu mă ţineam băieţeşte, deşi era cît pe ce să-mi dea şi mie lacrimile, de plînsul ei, nu din cauza monumentului care doar mă înfricoşa. Nici nu prea înţelegeam cum poţi să începi să plîngi aşa, dintr-odată, în faţa unei pietre întunecate, mai ales ghid fiind. Dar era Vera, şi încercam să înţeleg orice. Atunci am văzut doi copii ruşi, mai mici decît mine, care se uitau cu mare admiraţie la pantalonii mei. Îşi dădeau coate. Erau nişte bermude tăiate de bunica mea din nişte blugi din aceia româneşti, albastru închis, un material moale despre care eu ştiam bine că e departe de cel din care se făceau blugii americani originali. Dar copiii de acolo nu făceau asemenea deosebiri. În sfîrşit, cele trei zile la Sankt Petersburg s-au încheiat şi, spre marea mea tristeţe, urma să ne preia un alt ghid pentru Riga. Am aflat însă că Vera dorea să meargă ea cu noi, mai departe. Depindea de nu ştiu ce aprobare. Inutil să spun cît m-am bucurat aflînd că a fost obţinută. Numai că, cele trei zile la Riga au trecut şi ele repede, iar Vera parcă n-a mai stat aşa de mult timp cu noi. Ultima etapă a călătoriei era Moscova. Ne-am despărţit de Vera care a plîns din nou. Ne-a preluat o altă rusoaică. O femeie înţepată şi cam antipatică. Am stat într-un hotel cu coridoare înguste şi nesfîrşite, am văzut turnul Televiziunii printre nori, şi patru picturi de Van Gogh la Muzeul "Puşkin", din care, pe vremea aceea, n-am priceput nimic. Mi-am cumpărat un tanc cu baterii şi o stea roşie pe el, de la Deţki Mir (Lumea Copiilor - un fel de Romarta Copiilor de la noi, dar mult mai mare), iar apoi, după o masă festivă la care mi s-a dat de băut şampanie, am fost conduşi la gară. Am mers iar vreo două zile cu trenul printre tufe. Îmi rămăsese în minte gustul de îngheţată de la Petrodvoreţ, peste care se suprapunea privirea tulbure-albastră a Verei.