Romanele lui Dinu Pillat

Cine vrea să cunoască despre sine și despre cei din preajmă mai mult decît ar putea afla prin cercetarea propriei vieți are la îndemînă un tezaur inepuizabil: literatura. În clipe de tihnă sau de mare tulburare, bucuria estetică fortifică sufletul și îl limpezește. Ca în orice domeniu specializat, există și în lumea dreptului riscul de a zidi ușile și ferestrele. Literatura, mai mult decît alte arte, le deschide și lasă lumina să pătrundă. Ordinea libertății și a siguranței, la care rîvnește dreptul, n-ar putea exista fără această lumină. Exercițiul cotidian al lecturii este necesar mai ales pentru juriști. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, ei influențează viața altora. Este firesc să li se pretindă să înțeleagă, înainte de a decide ce e bine și ce e rău. Un bun prilej pentru un asemenea exercițiu de lectură îl oferă romanele lui Dinu Pillat, republicate la sfîrșitul anului trecut, într-un singur volum, de Editura Humanitas.

Monica Pillat conturează în postfață, într-o formulă critică pertinentă, matricea tematică a celor trei romane: Tinerețe ciudată, Moartea cotidiană și Așteptînd ceasul de apoi. Printr-o parafrază la titlul unui roman scris de Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, în postfață sînt identificate două principii care alcătuiesc această matrice tematică. „Primul principiu, orientînd treptat desfășurarea epică, pleacă de la premisa potrivit căreia identitatea se construiește în timp, ajungînd să semnifice suma unor acțiuni și reacții personale ale individului care «este ceea ce devine». Al doilea principiu, ce dă o direcție regresivă narațiunii deoarece apelează la memoria biblică, se întemeiază pe credința că omul «devine ceea ce este» prin recursul atît la scenariul Genezei, în care Creatorul modelează ființa umană după chipul și asemănarea Sa, cît și la drama Patimilor și Învierii lui Iisus, urmată de spectrul Apocalipsei. În proza lui Dinu Pillat, cele două principii intră în polemică, antrenînd personajele într-un joc captivant cu moartea.“ Această matrice tematică, străbătută de cele mai înalte tensiuni existențiale, nu s-ar putea susține însă fără o puternică identitate artistică.

Trepte ale acestei identități, romanele lui Dinu Pillat, în egală măsură psihologice și de idei, scrise în perioada 1943-1955, urmează proza lui Mihail Sebastian (De două mii de ani și Cum am devenit huligan) și anticipează proza unor romancieri care se vor afirma în deceniile următoare: Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura și Bujor Nedelcovici. Filiația tematică și stilistică dintre acești autori nu a putut fi însă sesizată la vreme pentru că romanul cel mai valoros al lui Dinu Pillat, Așteptînd ceasul de apoi, a fost publicat după mai bine de o jumătate de secol de la momentul  finalizării.

Primul roman, Tinerețe ciudată, publicat în primă ediție în 1943, deși este mai mult decît un laborator de ucenicie prozastică, nu are încă o marcă stilistică proprie. Străbătînd puntea îngustă și periculoasă dintre vîrsta difuză a adolescenței și timpul căutărilor și al alegerilor dificile prin care se conturează albia personalității, personajele romanului amintesc de cele ale lui Ionel Teodoreanu, scriitor de care Dinu Pillat a fost apropiat în această primă etapă. Mirajul absolutului, cu recuzita adiacentă de gesturi totale, incluzînd tentația și actul sinuciderii sau al crimei, nu are complexitatea și credibilitatea ce vor fi dobîndite în romanul Așteptînd ceasul de apoi.

Între aceste două romane, în care sfîrșitul vieții este prezentat în dimensiuni extreme, sinuciderea și crima, se situează romanul Moartea cotidiană, publicat prima dată în anul 1946. Cum sugerează titlul, gesturile totale sînt înlocuite cu o urzeală complexă, alcătuită treptat, frază cu frază, din gesturi mărunte, repetate, într-o ingenioasă unitate temporală, cu trei secvențe: o zi, o noapte, o altă zi; într-un cadru temporal asemănător își va clădi mai tîrziu George Bălăiță cel mai bun roman al său, Lumea în două zile. Ambițiile se dizolvă și idealurile se degradează în viața cotidiană a unei familii, într-un ritm diabolic, pe măsură ce este abandonată perspectiva etică și se întunecă orizonturile existenței. Justin Ionescu, profesor de literatura franceză, și-a pierdut treptat aspirațiile; vocația pedagogică avută cîndva s-a transformat într-o rutină care l-a îndepărtat de elevii săi, iar comunicarea cu soția sa, Ana, cu fiul său, Sandu, și cu fratele său infirm, Hypolit, s-a estompat, rămînînd la nivelul unor simple ritualuri casnice. „Fiecare trăia singur. Într-o tăcere paralelă, sentimentul comunității ajungînd o iluzie. De mult nici unul nu mai putea să comunice cu celălalt, afară doar de frazele stereotipe ale convențiilor uzuale.” Spectrul ratării îl pîndește pe Sandu, supus tot mai mult atracției alcoolului. Fost președinte de tribunal, Hypolit, victimă a unui accident în urma căruia i s-au amputat picioarele, nu are curajul să-și înfrunte condiția dramatică, lăsîndu-se dominat de obsesii sexuale și de tentații libidinoase. Numai Ana are demnitatea să poarte povara cehoviană a celor trei nefericiți – soț, fiu și cumnat –  și să-și păstreze puterea de a iubi, fără a se rătăci în suferință. Scris la nici 25 de ani, romanul Moartea cotidiană consacra un prozator talentat, deja stăpîn pe mijloacele proprii de expresie artistică, între care un atent simț de observație, cu care autorul descoperă, ca prin lentila unui microscop, detaliile relevante, reordonîndu-le într-un desen al semnificațiilor esențiale.

Așteptînd ceasul de apoi este romanul care împlinește și încheie, în mod tragic, destinul de prozator al lui Dinu Pillat. Imaginea caricaturală a mișcării legionare, înfățișată de G. Călinescu în romanul Bietul Ioanide, cu oportunismul binecunoscut, care nu îi diminuează însă valoarea de mare scriitor, este înlocuită de Dinu Pillat cu o viziune complexă și veridică a mișcării Vestitorilor, alternativă ficțională a mișcării legionare. În viziunea lui Dinu Pillat, chipuri demonice, de factură dostoievskiană, se profilează pe fundalul unei utopii eșuate într-o distopie distrugătoare, cum se întîmplă ori de cîte ori politica îmbracă haina unei religii seculare. Elanul mistic orientat spre idoli falși, vocația misionară, disperarea în fața realității care refuză să intre în tiparele ingineriei sociale, complicitatea cu structurile Siguranței, fascinația absolutului abisal în favoarea căruia este sacrificat miracolul vieții, disprețul pentru individ și apologia masei sînt elemente care dau consistență personajelor – în care pot fi recunoscute prototipuri din perioada interbelică – și amploare estetică tramei din ultimul roman al lui Dinu Pillat. Din acest roman se va deșira firul folosit de structurile represive comuniste pentru a țese pînza carcerală în care va fi prins autorul din primăvara lui 1959 pînă în 1964. Dinu Pillat a devenit astfel, el însuși, personajul unui roman în care totalitarismul de stînga este imaginea în oglindă a totalitarismului de dreapta. Frontiera dintre ficțiune și realitate s-a dizolvat în spațiul absurdului fără limite – avertisment tulburător pentru cei care s-ar lăsa seduși de forța malefică a utopiei eșuate în distopie.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.