Româna după Unire

Unul dintre cele mai răspîndite mituri referitoare la limbaj este cel al degradării: în mai toate epocile există numeroşi vorbitori convinşi că în trecut lucrurile au stat mai bine, că limba corectă şi îngrijită de altădată e în pericol în vremea lor. Pentru a confrunta clişeele mai noi cu cele mai vechi, e interesant de văzut ce se spunea în epocă despre româna literară de după 1918. Un an de sărbătorire a Marii Uniri riscă să amplifice discursul festivist, omiţînd detaliile mai autentice ale perioadei.

Mai mulţi lingvişti importanţi din perioada interbelică au vorbit despre instabilitatea normelor vremii şi despre mulţimea abaterilor, punîndu-le, printre altele, şi pe seama unirii. Chiar dacă afirmaţiile lor apar azi ca destul de exagerate şi subiective, ele sînt un indicator semnificativ pentru modul în care erau percepute realităţile epocii. Într-un articol publicat în 1936 în Revista Fundaţiilor Regale, Sextil Puşcariu scria despre lipsa de ordine în normele limbii standard, comparînd-o cu dezorganizarea şi ineficienţa politică a perioadei: „Precum în politică şi raporturile noastre sociale, după unirea neamului, n-am ajuns încă să ne organizăm şi suportăm, fără să reacţionăm, toate relele ce izvorăsc dintr-o administraţie destrăbălată – tot astfel ne‑am deprins, în graiul nostru, atît de mult cu situaţiile nelămurite şi echivoce, încît nu există o trebuinţă reală de a le pune capăt“ („Rostiri şi forme şovăitoare“, republicat în Cercetări şi studii, 1974, p. 405). Oscilaţia între mai multe forme este explicată prin atitudinea permisivă şi indiferentă a vorbitorilor, dar şi prin lipsa unor instrumente normative cu autoritate: „A întrebuinţa o construcţie sintactică greşită sau a face greşeli de ortografie este, la alte popoare, cea mai patentă dovadă de incultură, sancţionată aspru, nu numai în şcoală, ci şi în oficii. La noi, dimpotrivă, nu numai că fiecare vorbeşte şi scrie după cum îl taie capul, dar chiar cel ce ar vrea să vorbească şi să scrie bine nu are un povăţuitor sigur după care să se poată orienta“ (ibidem).

Iorgu Iordan, în prefaţa sa la Gramatica limbii române (1937), prezintă o imagine asemănătoare, punînd şi mai clar instabilitatea pe seama schimbărilor sociale de după Unire. Pentru Iordan, variaţia nu este, totuşi, un haos, ci o transformare: „Limba noastră trece printr-o epocă de adînci prefaceri. Unirea românilor din ţinuturi cu condiţii de viaţă politică şi culturală aşa de diferite, numărul însemnat de minoritari care o vorbesc şi o scriu, dezvoltarea neobişnuită a activităţii literare în sensul larg al cuvîntului, contactul strîns cu atîtea civilizaţii străine (mai multe şi mai variate decît odinioară): iată o serie de factori care intervin în existenţa limbii româneşti, făcînd-o să sufere transformări mai profunde, poate, decît niciodată“ (p. IV). Şi mai categoric va fi Iordan în introducerea cărţii sale Limba română actua-lă. O gramatică a „greşelilor“ (1943, reeditată în 1947), unde relua ideea marilor transformări şi mai ales a legăturii lor cu Unirea: „trăsătura cea mai caracteristică a românei actuale este un mare zbucium, provocat tocmai de faptul că, de la Unire încoace, mînuitorii ei s-au dublat ca număr şi şi-au schimbat, în parte, configuraţia subt raportul etnic. O mulţime, impresionantă şi foarte pestriţă, de minoritari şi-au însuşit limba noastră, pe care o utilizează în vorbire şi în scris“ (p. 20). Alţi agenţi tipici ai încălcării normelor erau, pentru Iordan, tinerii publicişti şi anarhiştii din politică: „De asemenea sînt mai numeroşi, chiar proporţional vorbind, decît odinioară tinerii, de toate naţionalităţile şi de ambele sexe, care apar ca publicişti în diverse direcţii. Să nu uităm, în sfîrşit, frămîntările produse în spiritele contimporanilor noştri începînd cu Primul Război Mondial şi accentuate mereu după aceea, frămîntări care se manifestă pretutindeni, deci şi în limbă, printr-un dinamism lipsit de orice frînă. Toate acestea provoacă, în mod fatal, abateri de la uzul lingvistic consacrat, mai multe şi mai grave decît în epoci liniştite“ (ibidem). Chiar dacă lingvistul îşi propunea să evite prescriptivismul didactic şi să abordeze într-un mod cît mai neutru abaterile care se puteau transforma în viitor în norme, alegerea termenilor prin care descria situaţia – zbucium, frămîntări, lipsă de frînă, abateri grave – e marcată negativ. Tema „minoritarilor“ care ar contribui la modificarea limbii poate fi văzută ca o influenţă a climatului ideologic al vremii – chiar asupra celor care nu împărtăşeau ideile naţionalist-extremiste –, clasabilă în categoria stereotipurilor activate de reflecţia populară asupra limbii; oricum, nu va mai fi reluată ulterior de cultivatorii limbii.

Pentru cercetătorul de mai tîrziu, instabilităţile şi schimbările din perioada interbelică nu par atît de mari pe cît le considerau cei doi lingvişti; după cum nici nu există, în scris, semne ale vreunei influenţe masive a „minoritarilor“. Chiar dacă aparţin unor lingvişti, fragmentele de mai sus ilustrează evaluarea subiectivă a limbii, explicabilă prin sensibilitatea vorbitorilor faţă de schimbările de orice fel (percepute adesea ca mai mari decît sînt în realitate), dar şi prin sentimentul, atît de răspîndit în societatea românească din diverse epoci, al crizei şi al tranziţiei perpetue. De fapt, nu există o dreptate absolută: nici a contemporanilor care vedeau în epocă un paroxism al zbuciumului şi al nerespectării regulilor, nici a urmaşilor cărora epoca le poate apărea ca un moment de maturitate şi relativă stabilitate a limbii.