Rezilienţa

Dacă am învăţat ceva din criza financiară este că sistemele fragile pot eşua catastrofal. Cu fervoare din ce în ce mai mare începînd din anii ’80, viabilitatea a fost noţiunea de bază pentru oamenii de ştiinţă, activiştii de mediu şi, într-adevăr, pentru toţi cei preocupaţi de sistemele complexe şi fragile de pe sfera pe care o locuim. A modelat dezbateri despre afaceri, proiecte şi stilul nostru de viaţă. Viabilitatea este, aparent, un scop lăudabil " ne spune că trebuie să trăim cu mijloacele pe care le avem, economice, ecologice sau politice ", dar nu este suficientă pentru vremuri nesigure. Cum putem trăi cu mijloacele noastre, cînd chiar acele mijloace se pot schimba, iute şi pe neaşteptate? Avem nevoie de un nou model. Dacă privim în perspectivă, trebuie să luptăm pentru un nou mediu înconjurător şi o nouă civilizaţie, care are posibilitatea de a suporta schimbări neaşteptate, fără a ameninţa să se prăbuşească. O astfel de lume ar fi mai mult decît viabilă; ar fi regenerabilă şi diversă, bazată nu numai pe capacitatea de a absorbi şocuri precum spargerea balonului imobiliar sau creşterea nivelului mării, dar şi pe capacitatea de a evolua prin astfel de şocuri. Într-un cuvînt, ar fi rezilientă. Viabilitatea este, inerent, o noţiune statică. Se presupune că ne putem menţine pe noi înşine şi lumea, iar odată ce găsim combinaţia corectă de comportament şi tehnologie, care ne permite, în oarecare măsură, stabilitatea, trebuie să rămînem acolo. O lume viabilă poate evita un dezastru iminent, dar va rămîne pe marginea prăpastiei pînă la şocul următor. Rezilienţa, din contră, acceptă faptul că schimbarea este inevitabilă şi că, în multe cazuri, nu stă în puterea noastră, concentrîndu-se în schimb pe nevoia de a putea ţine piept neprevăzutului. Lăcomia, accidentele sau răutatea pot avea efecte negative, dar, cu excepţia a ceva cu adevărat apocaliptic, un sistem rezilient poate absorbi astfel de rezultate fără ca sănătatea sa generală să fie ameninţată. Ca şi viabilitatea, rezilienţa cuprinde atît strategia, cît şi proiectul, ghidînd modul de efectuare a alegerilor şi modul cum sînt create sistemele. În esenţă, se reduce la evitarea căderii în capcane " sau în propriile capcane " pe un drum al pierderii. Principiile rezilienţei includ: diversitatea " a nu te baza pe un singur fel de soluţii înseamnă a nu suferi din cauza unei singure greşeli; redundanţa " asigură-te mereu că ai rezerve. Să nu rămîi niciodată cu o singură cale de scăpare sau salvare; descentralizarea " sistemele centralizate par puternice, dar cînd eşuează, eşuează catastrofal; colaborarea " sîntem cu toţii în aceeaşi situaţie. Profită de tehnologiile care permit colaborarea, mai ales de acelea care oferă comunicare şi informare comună; transparenţa " nu îţi ascunde sistemele, transparenţa face mai uşor să descoperi unde anume poate exista o problemă. Discută cu alţii despre planurile şi proiectele tale şi ascultă atunci cînd oamenii îţi indică unele probleme; greşelile graţioase " se poate întîmpla să greşeşti, aşa că asigură-te că modul cum o faci nu va face lucrurile şi mai rele decît sînt deja; flexibilitatea " fii gata să-ţi schimbi planurile atunci cînd lucrurile nu merg aşa cum te aşteptai, nu conta pe faptul că lucrurile vor rămîne aşa cum sînt; prognoza " nu poţi prezice viitorul, dar îi poţi auzi paşii apropiindu-se. Gîndeşte şi fii pregătit. Mai presus de toate, rezilienţa scoate în evidenţă abilitatea noastră de a rezista crizelor. Viabilitatea este o stare fragilă: schimbări neprevăzute (naturale sau nu) pot cauza uşor colapsul. Rezilienţa se referă la capacitatea de a învinge neprevăzutul. Viabilitatea reprezintă supravieţuirea. Scopul rezilienţei este să ai succes. Jamais Cascio este futurolog în domeniul ecologiei şi cercetător la Institute for Ethics and Emerging Technologies. Fragment din ancheta "Marea schimbare ce va urma", pe care o puteţi citi integral în recentul număr al revistei Foreign Policy România.