Revoluţia poetică

Sîmbătă seara, am văzut la TVR 1 încă un film despre Revoluţie (şi, oarecum, despre lovitura de stat). Fiind 17 decembrie, s-ar fi potrivit mai degrabă un film despre revoluţia timişorenilor, dar să nu fiu răutăcios. Filmul despre care vorbesc (documentar de montaj) a fost realizat în 1992, în Germania, de Andrei Ujică. Specialiştii îi cunosc cariera academică de lingvist, generaţia mea de rockeri îl admiră în calitatea-i de wordsmith extraordinaire (alături de Şerban Foarţă) la Cantafabulele grupului Phoenix. Să fim înţeleşi, filmul nu e o capodoperă. Pornind de la pretextul (subţirel) al unghiurilor alternative de vedere, mulţumindu-se cu sugerarea poetică a unor întrebări şi limitîndu-se la o viziune pasivă, nu ar fi avut vreo rezonanţă specială dacă era vorba de alt subiect. Fiind însă legat de o revoluţie, de o mişcare celebră, violentă şi perversă, filmul a fost aureolat de toţi cei care au crezut că sînt aduşi mai aproape de un moment atît de paradoxal precum (aşa-)zisa revoluţie. Drept care Cinemateca vieneză l-a urcat între primele 100 de documentare ale lumii! Cea din Bucureşti încă nu s-a pronunţat. La masa rotundă care a urmat, invitaţii lui Dan Turturică au accentuat două lucruri: mai întîi că filmul se lasă în voia imaginii, că este lipsit de comentariu (ferindu-se astfel de manipulări şi scenarită) şi, mai apoi, că ar fi un înalt omagiu adus operatorilor ce şi-au făcut eroic meseria în infern. Nimic mai corect - operatorii acelor zile merită mai multe onoruri decît mulţi "revoluţionari" cu burtă, ghiuluri şi spaţii comerciale. Deşi înşirarea lor (cu acribie) la sfîrşitul filmului nu este tocmai un omagiu. Mai degrabă un act contabil şi de copyright. Primul merit evidenţiat (tăcerea filozofică a realizatorilor) s-ar preta însă la o discuţie mai nuanţată. Să fie, oare, lipsa comentariului o calitate? De unele comentarii, prezente în mai toate filmele despre revoluţia-lovitură de stat, m-aş lipsi şi eu cu dragă inimă. Numai că a scrie un comentariu lăcrimos-populist-militant e la fel de simplu cu a nu scrie nici unul. Mai greu e să scrii ceva care să plutească pe deasupra partizanatelor şi să evite ambiguităţile. Iar dacă mizezi pe doctrina că "realitatea e doar cea surprinsă de cameră" şi dacă dispui doar de secvenţele încă nevîndute marilor televiziuni, nu prea depăşeşti haosul. Nu că revoluţia n-ar fi avut doza ei de haos, numai că această tehnică ar transforma în haos chiar şi revoluţia solară! Aşa, ce să înţeleg? Că Securitatea avea trei elicoptere? Că Nicu Ceauşescu luase ostatici? Că taică-său a fost executat după demonstrarea celor cinci capete de acuzare (genocid cu 60.000 de victime, subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale, distrugerea de obiective şi tentativă de a părăsi ţara cu un miliard USD)? Că existau terorişti? Scriu toate astea fiind convins că documentarul este o specie a jurnalismului. Pe de altă parte, nu uit că în istoria genului au existat şi poeţi ca Joris Ivens, John Betjeman sau Dziga Vertov, dar prefer să numesc producţiile lor eseuri cinematografice. Poate că aşa ar fi trebuit să privesc şi filmul lui Andrei Ujică. Ca pe o panoramă candidă, metaforică, aleatorie şi tardivă. A spaimelor, pseudo-convingerilor, manipulării, minciunii, prostiei. Şi totuşi! Datorită filmului, sîmbătă seara mi-am retrăit momentul personal de memorie afectivă. Mi-am amintit de întîlnirea "reacţionară" cu Mircea Nedelciu şi Ioana Pârvulescu în camera de scris a primului, de Bulevardul Magheru, pe 22 decembrie (la 7 dimineaţa năclăit în sînge, după trei ore inundat de oameni), de misterioasa maşină cu difuzoare apărută din cer în faţa CC-ului, de marşul tîrîş la baricada din Dorobanţi ca să transmit mesajul "esenţial" al lui Florin Iaru, de noaptea cînd eu şi Dănuţ Ungureanu am înţeles că vom fi împuşcaţi de terorişti (de fapt, nişte beţivi inconştienţi), de gloanţele ce treceau la o palmă deasupra dormitorului, de alte emoţii încrîncenate. Într-un fel le regret. Ne-ntîlnisem, pasămite, cu Istoria, "albă Calandrinon / cu ochi de mărgean /... / fiară cu dinţi de fier / dinţi de fierăstrău". N-aveam darul premoniţiei.