Relu și Gigi
Sînt iarăși în avionul de Basel. E mai pitoresc decît Elveția și mă simt ca acasă la Budrea. Sînt doi neni care mi-ar putea fi rude. Ambii cu acordeoanele la ei. Stau de vorbă cu ei cu mult drag, căci îmi amintesc de unchii Ghică și Nini.
E un pic regretabil, nu de alta, dar sînt mulți pasageri care par a fi extrem de interesați de literatura de calitate. Oameni plini de citate care mai de care mai deștepte. Tatuate, bineînțeles. Doi dintre ei sînt beți frînți, dar cel mai probabil, dacă nu și-au scris ei, sigur nevestele le-au tatuat pe undeva numele, adresa și faptul că sînt căsătoriți, ca să poată să fie returnați la nevoie. Se aud ceva manele cu „dujmani“ pe telefoane din mai multe zone ale avionului. Nea Relu se strîmbă și spune că e o bătaie de joc muzica aia. Nea Gigi dă și el viguros din cap.
O donșoară îmbrăcată într-un fel de ciorapi pînă la buric și sutien pe care scrie Armani se plînge colegei de scaun îmbrăcate la fel de decent că „bagajele este puse aiurea“ și că „e mulți proști nesimțiți în avionul ăsta“. Are un tatuaj în engleză deasupra sînului stîng – „I am the light“. Mă gîndesc că mai bine ar fi scris „I am the veioză“. Dacă ar fi avut și un întrerupător pe undeva ar fi fost chiar perfect. Are o voce care ar putea face concurență oricărei vuvuzele și aș plăti să închid „lumina“.
Muncește de șapte ani în străinătate și mă gîndesc că mai are doi și, sigur, dacă Bădălău/Oprișan/Ciolacu va fi șef la PSD are o megașansă să devină o doamnă importantă într-un viitor guvern. Dacă învață să folosească util draperiile, nu e conflictuală și o pune de un coc, măcar ministră ajunge.
Simt nevoia să întreb stewardesele ce facem în caz de poluare olfactivă sau dacă au reguli pentru urgență de dihori. Sigur nu au ce să facă, așa că mă gîndesc la un anunț potrivit.
Doamnelor, domnilor, domnișoarelor și toți pretenii mei, să moară dujmanii. Sîntem într-o țeavă groasă de aluminiu sigilată la ambele capete. Ne deplasăm cu o viteză cam de cinci ori mai mare decît viteza cu care merg șmecherii de șmecheri și fiul lui Dragnea pe autostradă. Sîntem din ce în ce mai departe de cîmpul natal, dar sunetul se propagă cu aceeași viteză și intensitate. Pentru tovarășele mele – frumoaseleeee –, sînteți la 20 de centimetri de urechea minunatului dumneavoastră partener și nu vă despart casa, grajdul, cîinele vecinului și Salam urlînd în boxele de la nuntă. Se aude bine și fără urlete.
Noi nu vă putem restricționa drepturile. Desigur, sîntem foarte entuziaști să aflăm gusturile dumneavoastră culinare, dar, dacă ar fi posibil, nu pe cale olfactivă. Încălzirea globală este un fenomen complex și cu efecte pe termen mediu și lung. Dacă vă este frig, nu flatulența este răspunsul cel mai indicat. Avem pături.
Admirăm transparența, dar sîntem siguri că nu ne dorim să vă verificăm ciorapii, oricît de magnifici ar fi ei. Datul cu parfum pe ciorapi nu ajută pe nimeni.
Știm că ați remarcat ușile și ferestrele din avion. Pe timpul zborului, pe cît de incredibil pare, nu vom fi în stare să aerisim fără a face o vizită magnifică, dar fără întoarcere, la Dumnezeu. Nu, nu contează că aveți o cruce la gît sau tatuată pe cur. Legile fizicii, alea în ciuda cărora o parte din dumneavoastră supraviețuiți, vor fi de data aceasta necruțătoare. Pericol mare-mare de mierleală.
Sîntem convinși că în fiecare dintre dumneavoastră este un mic Pavarotti, Maria Callas, Adi Minune sau Sofia Vicoveanca, și că ați fi rupt în două Eurovision-ul și l-ați fi îmbolnăvit de icter pe Fuego. Preferabil ar fi să vă menajați coardele. Și pe cele vocale, căci aerul presurizat poate declanșa reacții neașteptate de la pasagerii incapabili să înțeleagă un talent adevărat precum sîntem convinși că sînteți.
Discuțiile despre „bagaboante“, cît și cele despre colega dumneavoastră de cameră care e „o vacă nespălată“, oricît de înălțătoare ar fi, nu ajută dacă sînt povestite cu voce tare. Ar putea să vă aducă o găleată de bani dacă le țineți secrete și le scrieți. Cine știe, poate vă fură un „ciumec“ ideea și se umple de bani.
Unui domn îi cade portofelul cînd se mută de pe un loc pe alt loc. Îl ridic și i-l dau. Domnișoara de lîngă el este atît de surprinsă încît îmi e teamă că o să avem o inundație de Botox. Rîde de se căpiază. Omul, cinstit, rîde și el. Îmi mulțumește, dar cu un pic de milă. Mă simt ca și cum i-aș fi donat lui Nicolicea niște bun-simț.
Mă ridic ca să schimb un pic aerul. Teoria zice că în maximum 15 minute te obișnuiești cu orice miros, dar am norocul extraordinar fie să am un geniu pe undeva pe lîngă mine care produce mirosuri diferite la fiecare 15 minute, fie să fiu eu defect. Pe drumul pînă la budă mă salută o doamnă care citește Dilema veche. Cumva fericit, îmi dau seama că buda miroase mai bine.
Cînd mă întorc, nea Gigi scosese acordeonul. Zice cu voce tare că nu ar fi rău dacă lumea s-ar mai spăla din cînd în cînd sau dacă s-ar muta la toaletă. E un zdrahon de om, așa că nu îndrăznește nimeni să zică ceva împotrivă. Încet-încet, se îmbunătățește și calitatea aerului. Exersează amîndoi pe rînd pe clapete și din ce în ce mai repede. Fără sunet. Îmi cumpără și mie un sandwich și o apă. Îi refuz. Se strîmbă la mine și îmi spun că e pomană pentru bunică-sa. Au un dar al povestirii fantastic, așa încît casc gura la ei pentru mai mult de o oră și uit de toate.
La debarcare îmi aduc aminte de tinerețe și de rata de la Racovițeni la Budrea. Am un ghiozdan cam jerpelit și sînt îmbrăcat cam hipsterește. Cînd să coborîm, nea Relu îmi dă numărul lui de telefon și îmi zice că, dacă am nevoie de ceva, să îl sun și să nu cumva să mă bag la furat, că sigur îmi găsește el ceva de lucru.
Rîd cu gura pînă la urechi, îl iau în brațe și îi zic că o să-i trimit o poză cu articolul meu următor din Dilema veche. Nu pricepe, dar îmi zîmbește și el cald.
Foto: Cosmin Bumbuț
