Regretabilul domn X

O destul de surprinzătoare eroare apare din cînd în cînd în textele jurnalistice actuale şi în comentariile publicului cititor: adjectivul

e folosit în locul participiului

, în formule de evocare a unor persoane şi personalităţi dispărute. Intenţia autorilor, aşa cum se poate deduce din context, nu e deloc ironică, ci cît se poate de respectuoasă, net favorabilă celui evocat. Din păcate, efectul e contrar, putînd provoca oarece derută cititorilor, prea puţin pregătiţi să afle că, de exemplu, „Din juriu a făcut parte

Adrian Păunescu, în calitate de preşedinte“ (

, 29.11.2011), că un spectacol a fost „regizat de

Ion Maximilian“ (

, 28.01.2014) sau că autorii exprimă „recunoştinţă celor care au luptat pentru unitatea şi independenţa neamului nostru, cum ar fi (…)

cuplu Teodorovici“ (

). Exemplele furnizate de Internet nu sînt foarte numeroase (mai putem totuşi adăuga cîteva: „nu ajunge nici la degetul mic

“, în comentarii destul de agramate pe site-ul

; „

Ion Hobana“,

etc.), dar sînt suficiente pentru a dovedi că nu e vorba de o simplă neatenţie de moment, ci de o confuzie mai stabilă şi chiar persistentă; atestărilor scrise le pot adăuga cel puţin încă o formulare identică, auzită cu cîteva zile în urmă la un post de televiziune („

Adrian Păunescu“, la Realitatea TV, 30.03.2015). Partea neplăcută a lucrurilor e că elogiul unui defunct, sincer sau convenţional, se transformă în involuntară denigrare: un ins dispărut e

de cei în viaţă, dar nu poate fi

: se poate spune, cel mult, că dispariţia sa e

(ceea ce e deja cam puţin, pentru că adjectivul e folosit în formule de scuză şi de atenuare eufemistică). Mai grav e dacă se înţelege că însăşi persoana, mai exact existenţa sa, a fost

.  

S-ar putea ca autorii unor asemenea enunţuri să-şi găsească îndreptăţiri în dicţionarele curente. În DEX, cuvîntul

are definiţia „care provoacă părere de rău, de care poate să-ţi pară rău; vrednic de regret, de regretat“, ceea ce ar părea să susţină (mai ales prin formula „vrednic de regret“) şi folosirea în legătură cu persoane; dicţionarul precizează că termenul se foloseşte pentru „fapte, situaţii“, dar lista pare deschisă printr-un „etc.“ final. Realitatea uzului este că regretul pentru dispariţia unei persoane se exprimă în mod standardizat prin forma de adjectiv provenit din participiul

, care actualizează un sens pozitiv al regretului: regretatul X este un ins a cărui pierdere trezeşte regrete. În schimb,

s-a specializat pentru situaţii evaluate negativ şi prezentate cu o empatie sinceră sau mimată. Cea mai mare frecvenţă o au caracterizările prototipice ale unui

– sau, în forma feminină

, ale unei

În unele dicţionare (de exemplu la Scriban, în 1939),

era chiar echivalat cu

. Româna a preluat şi a adaptat în secolul al XIX-lea substantivul

şi verbul

, cu participiul

şi derivatul

, din franceză, unde specializarea semantică şi funcţională exista deja. E drept că dicţionarele franceze înregistrează un uz mai vechi al lui

şi pentru persoane, cu sensul apropiat de

; uzul modern e totuşi diferit. Nici engleza, care a preluat într-o epocă mai îndepărtată termenii francezi, nu se îndepărtează de această specializare: adjectivul

are sinonime cu sensul „nefericit, deplorabil“ etc. şi nu se confundă cu mult mai rarul

. 

Cei care fac astăzi confuzia dintre

şi regretat nu sînt deci influenţaţi de alte limbi, ci pur şi simplu reanalizează derivatul în

, poate şi apropiindu-l de alte cuvinte formate cu acelaşi sufix.

şi

nu sînt totuşi într-un raport similar cu cel dintre cuvintele

şi

. Morala poveştii e că fiecare cuvînt are istoria sa şi sensurile particulare dobîndite sau fixate în timp.  

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice