Puterile speciale ca prerogative juridice
Deși ideea de libertate și cele mai multe concepte juridice își au rădăcinile în cultura greco-romană și în etica iudeo-creștină, totuși pînă în zorii epocii moderne nu a existat o teorie cuprinzătoare și coerentă a unui regim politic întemeiat pe libertatea persoanei și pe mijloace instituționale și juridice de apărare a acestei libertăți împotriva încălcărilor violente, mai ales a celor comise de către structurile de putere constituite la nivel comunitar (trib, popor, națiune). Filozofia politică modernă a elaborat teoria democrației constituționale, iar apoi, timp de cîteva secole, regimul politic întemeiat pe această teorie s-a răspîndit în spații tot mai largi, mai întîi în Europa, apoi pe alte continente, dar fără a deveni universal și fără a exista prea multe speranțe că o asemenea extindere va fi posibilă într-un viitor apropiat. Important este însă că, acolo unde a fost instituită, cu structuri mai puternice sau mai firave, cu cetățeni mai mult sau mai puțin atașați de valorile acestui sistem politic, democrația constituțională a limitat drastic folosirea nelegitimă a violenței în corpul politic în care se organizează, respectiv în cadru național. Conturarea spațiului abstract de libertate al persoanei și a limitării acestuia de către spațiile de libertate ale celorlalți, ceea ce presupune cooperarea și competiția dintre persoane sau entități colective, este doar fundamentul teoretic care a făcut posibilă arhitectura juridică a libertății. Fără această arhitectură juridică, libertatea ar rămîne doar un concept filozofic, fără nici o protecție reală. Este adevărat însă că nici arhitectura juridică nu s-ar fi putut clădi fără îndelungata elaborare teoretică a conceptului de libertate în filozofia politică și în științele politice. Dar, pentru a fi mereu în acord cu fundamentul ei teoretic, arhitectura juridică trebuie să fie evaluată și reevaluată succesiv pentru a evita pierderea sau chiar negarea acestui fundament teoretic fie prin exces de reglementare, de birocratizare și, chiar mai periculos, prin concentrarea și centralizarea puterii, fie, dimpotrivă, prin anomie și anarhie. Asemenea evaluări și reevaluări sînt mai mult decît necesare în actuala conjunctură geopolitică, cînd democrația constituțională este supusă unui asalt ideologic, economic și militar, intern și extern, cu o intensitate neegalată din perioada interbelică.
Puterile speciale, o categorie distinctă de prerogative juridice, sînt între elementele principale, pe lîngă multe altele adiacente, care se îmbină în arhitectura juridică a libertății. Principiul împărțirii puterii – definitoriu pentru democrația constituțională, cu rigori prezente nu numai în spațiul public, ci și în cel privat – ar fi lipsit de orice eficiență practică fără delimitarea cît mai clară a atribuțiilor celor care exercită puterea, persoane sau instituții. Exigențele segmentării puterii nu se reduc la trasarea unor granițe între principalele tipuri de activități și funcții ale instituțiilor publice sau private, ci impun definirea normativă a fiecărei atribuții încredințate, altfel spus a fiecărei puteri speciale. Fiind acordate, prerogativele care formează conținutul puterii speciale pot fi exercitate numai în cadrul precizat prin actul de voință constituitor: act juridic, lege sau hotărîre judecătorească. Fixarea conținutului fiecărei puteri speciale prin actul de voință constituitor face posibilă identificarea și sancționarea cazurilor de deturnare, de depășirea a limitelor sau de neexercitare ori de exercitare defectuoasă a puterii încredințate.
Aceste maladii ale puterilor speciale trimit la mutația de sens a termenului general de putere produsă în filosofia politică modernă. Nu este vorba doar despre interzicerea utilizării violenței de către o persoană împotriva altei persoane și despre transmiterea monopolului utilizării forței fizice către structurile comunitare de putere, ci și despre ideea generoasă a utilizării puterii proprii nu împotriva, ci în beneficiul celorlalți. Ideea își are sursa în etica creștină, dar instrumentalizarea ei juridică și instituțională nu a fost posibilă decît prin organizarea politică a societății pe temeiul valorilor și principiilor democrației constituționale.
Ca urmare a acestei mutații de sens, puterile speciale, ca prerogative juridice, fie că sînt de drept public sau de drept privat, se exercită fie exclusiv, fie în principal în interesul altei/altor persoane, iar nu în primul rînd în interesul propriu al titularului lor. Puterile speciale nu sînt doar elemente de construcție a spațiului de libertate al persoanei care este titularul lor, ci și intruziuni în spațiul de libertate pozitivă (în înțelesul dat acestui termen de Isaiah Berlin) al persoanei în interesul căreia sînt exercitate în mod exclusiv sau principal. Justificarea unor asemenea limitări ale libertății pozitive a persoanei constă în scopul pentru care sînt acordate puterile speciale: întotdeauna ele se exercită pentru realizarea, în mod exclusiv sau principal, a interesului persoanei a cărei libertate pozitivă este restrînsă. Titularul unei asemenea puteri deliberează, hotărăște și acționează pentru exercitarea prerogativelor juridice specifice în interesul exclusiv sau principal al persoanei care este beneficiarul puterii respective.
Pentru respectarea riguroasă a scopului oricărei puteri speciale este necesară reglementarea unor modalități efective de control judiciar, indiferent de modul în care acestea sînt puse în mișcare. Uneori controlul judiciar este precedat de un control administrativ, mai ales în ipoteza puterilor speciale de drept public. În plus, cînd este vorba de puterea specială de a legifera acordată Parlamentului, poate fi declanșat controlul de constituționalitate. Aceste forme de control pot fi utilizate pentru a sancționa deturnarea scopului puterilor speciale, depășirea prerogativelor acestora, neexecutarea sau executarea lor defectuoasă.
Diferența principală dintre puterile speciale de drept public și puterile speciale de drept privat rezultă din specificul raporturilor juridice în cadrul cărora ele se constituie. În primul caz este vorba de raporturi pe verticală, cu distincția dintre puterile speciale constituite în cadrul raporturilor verticale de reprezentare și puterile speciale instituite în cadrul raporturilor verticale de autoritate (de subordonare), specifice structurilor ierarhice ale autorităților publice. În al doilea caz, puterile speciale se constituie, de regulă, în cadrul unor raporturi orizontale, specifice dreptului privat; în mod excepțional, în structurile ierarhice ale persoanelor juridice de drept privat, cu sau fără scop lucrativ, puterile speciale se constituie și în cadrul unor raporturi pe verticală. Puterile speciale sînt mai degrabă o excepție în domeniul dreptului privat. În schimb, noțiunea juridică de putere domină sfera dreptului public. De la puterile separate ale statului care cooperează și se controlează reciproc pînă la puterile celei mai periferice autorități publice, dreptul public este un sistem de norme juridice de organizare și de limitare a puterii.
N.B. În acest articol și în cîteva dintre cele care vor urma sînt prelucrate idei și formulări din două texte juridice, publicate anterior în RRDP nr. 4/2018 și 2/2019.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
