În Amintirile din Junimea ale lui Iacob Negruzzi (1921; reeditate în 2011 de Ioana Pârvulescu) apare la un moment dat o expresie interesantă, între timp ieşită cu totul din uz: a se pune în salce. Negruzzi o foloseşte pentru a descrie tratamentele la care s-au supus contemporanii săi Xenopol şi Creangă, tratamente cărora memorialistul nu le acordă deloc încredere, atribuindu-le chiar efecte negative şi agravări ale bolii: „În desperare de a se mai îndrepta cu doctorii, Xenopol se puse în salce la o babă unde stătu şase săptămîni într-o căldură constantă de aproape treizeci de grade – ceea ce-i pricinui un fel de transport la creieri. El se ridică de pe această boală, dar cu desăvîrşire schimbat“ (p. 169); „Şi Creangă, ca şi Xenopol, s-a pus în salce la o babă din mahalaua Păcurari şi cînd a ieşit de-acolo după şase săptămîni n-a mai putut redobîndi sănătatea“ (p. 182). Cuvîntul salce apare în glosarul ediţiei citate, cu explicaţia exactă: „plantă erbacee ale cărei rădăcini se utilizează în medicina populară“. Termenul este înregistrat şi în DEX, unde se indică şi denumirea ştiinţifică a plantei – Smilax medica; în alte dicţionare apare şi sinonimul sarsaparila (sau sarsaparilă), corespunzător speciei Smilax sarsaparilla.

Forma salce poate produce confuzii, pentru că este omonimă cu o variantă veche şi populară a numelui botanic salcie, moştenit din latină (salix). În română, planta din genul Smilax s-a numit mai întîi sarţe sau sarce; prima formă este atestată într-o listă de nume de plante din secolul al XVIII-lea, din Transilvania, conţinînd alături de termenii româneşti şi echivalentele lor în latină şi maghiară. Denumirea românească (sarţe) e foarte apropiată de cea maghiară (szártsa), din care probabil provine; etimonul mai îndepărtat e desigur denumirea sub care planta şi preparatele sale medicinale circulau în Europa – Sarsaparilla. Varianta sarce este înregistrată în diferite dicţionare din secolul al XIX lea, începînd cu Lexiconul de la Buda (1825). Foarte probabil, sarce s-a confundat cu salce (cuvînt cu pronunţie foarte asemănătoare) şi s-a răspîndit în această variantă; uneori denumirea apare chiar în forma salcie, de pildă într-o enumerare de produse de spiţerie din Moş Nichifor Coţcariul: „alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri“.

Planta, cu numeroase specii, originare din Mexic şi America de Sud, a fost destul de mult folosită în secolul al XIX-lea pentru că din rădăcina sa se preparau medicamente şi băuturi. Se găsea şi în băcăniile şi spiţeriile din ţările române – şi o utilizau, cum se vede din citatele de mai sus, babele doftoroaie. Un al treilea caz de tratament recomandat (prea tîrziu) e amintit într-o scrisoare a Henriettei Eminescu, din 1887: „Mi-a scris Domnu Pompiliu să vin cu Mihai la Iaşi să-l pui în salce. Doctorii au rîs, zicînd că asta i-ar fi ajutat cu mulţi ani înapoi, dar e prea tîrziu. (…) Oare n-a ştiut toţi pretinşii săi amici, de nu li-au venit în minte să-l puie în salce?“

Salcea e menţionată de vechile descrieri botanice; Z.C. Panţu (Plantele cunoscute de poporul român, 1906) îi descrie utilizările: „rădăcina acestor plante exotice, Radix Sarsaparillae, cunoscută de poporul nostru sub numirea de salce, este inodoră, cu un gust fad, la urmă puţin amară şi acră, întrebuinţată în medicină ca sudorifică şi depurativă. Salcea este întrebuinţată de popor pentru a vindeca diferite boale lumeşti, sîngele stricat, reumatismul etc.“ (p. 251). Alte informaţii sînt aduse de cercetările asupra medicinei tradiţionale: de Anastasie Fătu, în Manual de medicină practică populară (1871) şi de N. Leon, în Istoria naturală medicală a poporului român (1903, în Analele Academiei Române – Memoriile secţiunii ştiinţifice). Ultimul studiu oferă numeroase detalii despre un tip de medicină total dispărută: „După modul cum se prepară de către babe şi dieta care se ţine, se deosebeşte salce mare sau salce păzită şi salce mică sau umblătoare“; „Salcea aceasta (…) se dă de către babe celor cu boale lumeşti, reumatism, sînge stricat şi orice alte bube“.

Leacul pare să fi fost foarte popular în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din moment ce pentru aplicarea tratamentului (în condiţiile descrise mai sus) se fixase expresia a pune în salce. Medicina modernă a făcut ca denumiri şi expresii cîndva frecvente să intre în cea mai deplină uitare. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).