Pupăză peste colac

Expresia colac peste pupăză, nemotivată pentru majoritatea vorbitorilor români de azi, a primit destul de multe explicaţii din partea specialiştilor. Funcţia ei – de a exprima reacţia negativă faţă de o surpriză neplăcută, faţă de un adaos de necazuri – este descrisă în dicţionarele generale şi e actualizată adesea în vorbire. Mai puţin clară e originea expresiei, foarte probabil o metaforă care pare să asocieze două entităţi diferite, fără legătură între ele, într-o combinaţie absurdă. De fapt, aşa cum s-a arătat de mult (Lexiconul de la Buda, 1825; Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, 1887), pupăza din expresie nu desemnează o pasăre (sensul curent al cuvîntului), ci tot un tip de împletitură de pîine, de colac („în formă de pasăre sau de cuib de pasăre“, DEX), ceea ce lămureşte în bună măsură asocierea cuvintelor. Rămîne totuşi de explicat originea asocierii: de ce punerea unui colac peste un alt fel de colac ar sugera o acumulare a necazurilor? Explicaţiile propuse de folclorişti sînt credibile, dar nesusţinute de dovezi. În Ornitologia poporană română, II (1893), Simion Florea Marian se gîndea la obiceiurile de înmormîntare şi la parastase: „după ce mai nainte s-a dat de sufletul mortului un colac se mai dă acuma şi o pupăză. Va să zică: «peste colac şi pupăz㻓 (p. 178). Ulterior, I.C. Chiţimia a propus o cheie de interpretare simbolică asociată celor două tipuri de împletituri de aluat, dintre care una ar evoca nunta (pupăza), alta – înmormîntarea (colacul), surpriza succesiunii lor fiind deci în cel mai înalt grad neplăcută. Sensurile cuvîntului pupăză şi ale expresiei şi interpretările acesteia au fost descrise în detaliu de Stelian Dumistrăcel, în Pînă-n pînzele albe. Dicţionar de expresii româneşti (2001).

Dicţionarul limbii române (DLR, Litera P, 1984) înregistrează (ca fiind rară) şi construcţia pupăză peste colac, cu acelaşi sens cu colac peste pupăză, precum şi expresia pupăză pe colac (cu totul absentă din DEX), cu sensul „lucru excepţional“, dedus dintr-un citat din Rebreanu. Posibilitatea de a căuta în foarte multe reviste şi cărţi digitalizate ne oferă astăzi mai multe informaţii asupra frecvenţei expresiilor, în diferitele lor variante. În cazul dat, e interesant de constatat că variantele absente din unele dicţionare sau considerate rare de altele erau foarte des folosite cu mai bine de un secol în urmă.

Impresionantă e mai ales frecvenţa în Transilvania, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului următor, a expresiei pupăză pe (sau peste) colac, cu un sens apropiat şi uneori identic cu acela în care folosim azi formula colac peste pupăză. De fapt, din unele citate rezultă că sensul iniţial al expresiei nu era neapărat conotat negativ; cum însă acumularea de lucruri neplăcute e mai impresionantă, poate şi mai frecventă decît cea a bucuriilor, asocierea cu negativitatea s-a produs treptat şi s-a fixat în limbă. Sensul de pur adaos apare în cunoscutul memorial de călătorie al lui Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1865), în care naratorul vorbeşte despre negocierea unui salariu convenabil, cu un surplus pentru călătoria de întoarcere: „Acordai pre lună 80 de taleri şi 300 pauşale de rentoarcere, emolumente bune, poţi zice pupăză pre colac“. Peste cîteva decenii, expresia era destul de folosită în publicistica politică, ba chiar (probabil prin intermediul unor redactori ardeleni) în cea de la Bucureşti: „acum ministrul lucrărilor publice mai pune şi pupăză peste colac pentru concesionari, cerînd de la ţară 17 milioane aproape“ (România liberă, 6 martie 1882). Cele mai multe atestări sînt totuşi din presa transilvăneană: voturile „sînt o pupăză pe colac, un gest de dispreţuitoare pomană“; limba română în şcoli „se propune, graţie legii celei nouă, chiar numai ca pupăză pe colac, fiindcă pe seama ei nu rămîne vreme“ (Tribuna, 19 iunie 1909); „Cum să m-arăt lumii feminine în hainele vechi cînd – drept pupăză pe colac – mai am şi un guturai model…?“ (Luceafărul, Sibiu, 16 iunie 1914).

E foarte probabil ca metafora să fi pornit de la imaginea unui produs culinar (colacul) cu adaos de ornamentaţie, cu un „moţ“ (pupăza); Iuliu Zanne, în Proverbele românilor, VI (1901), arăta că „pupăza se numeşte un colăcel mic, făcut pe un colac mai mare“ (p. 521). Colacul împodobit cu pupăză pare a fi devenit o metaforă a surplusului (iniţial neutru, apoi clar neplăcut) mai întîi în Transilvania. Trecerea la colac peste pupăză poate să se fi produs prin simplă confuzie, în zonele în care expresia iniţială nu mai era înţeleasă, dar ar putea fi şi rezultatul unei glume, al unei inversări expresive şi comic absurde, ca în atîtea „păcălituri“ populare („cu urechea pe-o căciulă“, „de la beat cîrciumă vin“ etc.). În orice caz, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, varianta colac peste pupăză era destul de des folosită de Alecsandri în comediile sale.

De fapt, chiar dacă la un moment dat metafora pupăză pe colac nu mai este înţeleasă ca atare de vorbitori, tiparul nu se pierde. Echivalentele sale transparente, curente în limbajul colocvial-argotic de azi, sînt bomboana pe colivă sau cireaşa pe tort. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).