Profesoratul, între vocație şi rentabilitate

„Profesori ca dvs. fac onoarea unei şcoli, ei sînt o garanţie că tinerele generaţiuni cari le trec prin mînă, cînd vor deveni cetăţeni, vor fi perfect educate şi solid instruite,
şi vor face fala naţiunii.“ I.L. Caragiale, „Dascăl prost“

Într-un raport recent, prezentat de Modern Language Association, cea mai mare organizație profesională a profesorilor de limbi moderne din lume care numără peste 25.000 de membri activi provenind din 100 de ţări, se analiza schimbarea profundă pe care o cunoaşte sistemul universitar american ai cărui specialişti, pornind de la profesori titulari, trecînd prin numărul tot mai mare de educatori cu contract pe termen limitat (non-tenure track) şi pînă la doctoranzii ce predau cursuri la nivel de licenţă, formează nucleul de bază al acestei organizaţii.^* Respectivul raport punea în evidenţă scăderea cu aproape 10% în doar trei ani (între 2013 şi 2016) a numărului de studenţi înscrişi la cursurile de limbi străine, o cifră care, pusă în corelaţie cu tendinta deja descrescătoare din anii anteriori, s-ar dovedi nu doar un accident de parcurs, un „blip“, ci o confirmare a unei mutaţii fundamentale cu implicaţii mai vaste ce depăşesc domeniul literelor, extinzîndu-se la cel al „artelor liberale“, acele liberal arts ce constituie fundamentul sistemului universitar american. Spre deosebire de cea europeană, care privilegiază specializarea într-un domeniu de studii, educaţia universitară americană a fost concepută ca să furnizeze o bază largă nu doar de cunoştinţe, ci şi de aptitudini. Acestea sînt în primul rînd de ordin intelectual, precum cultivarea spiritului critic, capacitatea de a citi şi interpreta un text, însuşirea cunoştinţelor de bază în domenii fundamentale care nu ţin de specialitatea în care studentul se va califica, precum matematica pentru istorici sau limbile străine pentru viitorii biologi, precum şi de ordin social, de exemplu capacitatea de a-şi diversifica domeniile de interes academic şi personal sau cea de a colabora cu colegii, îndrumătorii universitari şi profesorii în realizarea unor proiecte care să îi permită mai tîrziu a demonstra utilitatea practică şi chiar aplicabilitatea în cîmpul muncii ale unor cercetări de ordin teoretic (de pildă, modul în care istoria Franţei determină categoriile de rasă şi etnie şi comportamentele aferente lor, cu implicaţii profunde pentru străinii care ar dori să lucreze în sectorul urbanistic, economic sau educaţional al acestei ţări).

Cauzele schimbării descrise în raportul MLA caracterizează, depăşind totodată, spaţiul naţional american. Ele includ: factorul demografic, tradus prin reducerea numărului de studenţi „tradiţionali“ care se înscriu la universitate imediat după absolvirea liceului şi dispun de mijloace suficiente pentru a nu fi nevoiţi să lucreze în timpul facultăţii, ceea ce riscă să le prelungească durata studiilor; structura economică a sistemului universitar american care, din cauze politice şi administrative, face ca taxele de şcolarizare la universităţile de stat, care atrăgeau cel mai mare număr de studenţi, să devină din ce în ce mai greu de suportat, forţîndu-i pe aceştia să aleagă alte soluţii, precum cursurile oferite de institutele regionale sau de şcolile profesionale; şi modificarea sistemului de mentalităţi şi de valori asociate cu ideea de educaţie într-o direcţie care privilegiază necesitatea de a arăta de la bun început, încă din primul an de studii, relevanţa concretă a cursurilor alese de student pentru viitorul său profesional.

Ce devine în aceste condiţii profesoratul, mai ales pentru educatorii din sfera disciplinelor umaniste ale căror domenii de studiu nu se traduc printr-un set de competenţe practice cu valoare imediat demonstrabilă pe piaţa muncii? Prinşi între precarizarea tot mai accentuată a propriei situaţii socio-economice şi presiunea unui discurs utilitarist susţinut de o paradigmă instituţională economică axată pe logica concurenţei de piaţă şi a rentabilităţii, profesorii se văd obligaţi să modifice sensul şi conţinutul unor practici care făceau forţa învăţămîntului american, prin schimbarea nu doaOana r a relaţiei cu studentul, tradiţional educat în sensul etimologic al cuvîntului (educo, -ere), condus cu atenţie, printr-o relaţie personalizată şi într-un cadru de stil seminar, ci a ofertei de programe de curs şi de metode de predare menite să atragă o clientelă cît mai numeroasă sau măcar să limiteze pierderile de popularitate şi deci să evite dispariţia instituţională a anumitor discipline. Această nouă paradigmă care împinge limitele eticii profesionale de la „studentul nostru, clientul nostru“ la „studentul nostru, stăpînul nostru“ este uşor de criticat, mai ales dacă ea ne invită să facem din student principalul antagonist într-o tragi-comedie despre inversarea rolurilor în lumea învăţămîntului actual.

Însă adevărata lecţie se regăseşte în instrumentalizarea politică a unei situaţii de criză a cărei realitate materială în context economic neoliberal e alimentată şi agravată de ficţiunea ideologică populistă care condiţionează comportamentele şi alegerile studenţilor. Astfel, discursului nu doar antielitist, ci de-a dreptul batjocoritor la adresa oricărei forme de ştiinţă nesupuse interesului politicienilor zilei, îi fac ecou cel practicat de părinţii studenţilor, care şi-ar dori ca profesorii să facă mai puţină cercetare şi să petreacă mai multe ore, funcţionăreşte, în sălile de curs, precum şi cel instituţional, care recurge la expediente precum introducerea titulaturii de „teaching professor“. Menită a compensa starea de precaritate a educatorilor universitari, dintre care mai mult de jumătate funcţionează pe posturi cu contract pe perioadă determinată şi fără posibilitate de titularizare, aceasta creează falsa şi periculoasa impresie că ai lor colegi titulari (bine numiţii enseignants-chercheurs, după nomenclatura franceză) nu ar avea aceeaşi pregătire şi nici misiune pedagogică şi că activitatea lor de cercetare ar fi ruptă de nevoile, cerinţele şi aşteptările unui sistem educativ democratic. 

* https://www.mla.org/content/down­load/83540/2197676/2016-Enrollments-Short-Report.pdf 

Oana Panaite este profesoară de franceză, Departamentul de franceză și italiană, la Indiana University – Bloomington.