Proces-verbal
4 martie '77 a picat într-o vineri. Era ziua cînd mergeam de la facultate direct la Şcoala Populară de Artă. La cursul de film al regizorului Lucian Bratu. Un mare pedagog, cu mustaţă şi pipă. Cursurile erau pînă la 6 după-masa. Atunci am stat mai mult. Ne pregăteam filmuleţele "de diplomă". Am plecat cu Adi Apostolescu, criticîndu-ne reciproc proiectele. Am ajuns la restaurantul "nostru" de pe strada Oneşti. N-am fost primiţi. Se făcea dezinfecţie, urma un control! În cele din urmă ne-am oploşit la "Berlin". Braseria de la etaj era decorată cu fotografii din spectacolele redegistei Helene Weigel. Soţia lui Bertolt şi continuatoarea lui Brecht. La o masă i-am văzut pe Roşiuţă şi Racman, colegii mei de facultate. Schimbau nişte cursuri. Le-am zis ultimele bancuri. Ne-am urmat apoi visele noastre de cinefili disperaţi. Pe la 9 fără zece, cei doi ne-au salutat şi au plecat. Roşiuţă la cămin. Racman la garsoniera lui din apropiere. Ne-am evaporat şi noi. Eu m-am dus la Universitate. Am luat troleibuzul 84 spre Balta Albă. Pe fosta stradă Labirint, troleibuzul s-a oprit uşurel şi clătinat. Lumina dinăuntru s-a stins. Uşile s-au deschis cu un fîsîit obosit. Lumina se-ntrerupsese în tot cartierul. Pînă departe. În aşteptarea curentului, vreo cîţiva am coborît pe trotuar. Strada mişca sub noi ca un şarpe bolnav. M-am sprijinit de un pomişor. Am ameţit. Se clătina şi el. Fără nici o logică. Unul a zis "e cutremur". Troleul s-a golit brusc. Am luat-o pe jos. Nu vedeam pagube, dar de peste tot ieşeau oameni speriaţi. Unii în pijamale. Într-o intersecţie circulaţia se blocase. Toată lumea claxona. Toţi voiau să treacă primii. Unii se înjurau. Pînă la un schimb viguros de pumni nu mai era mult. O fată (drăguţă, cred, dar cine mai ştie) s-a repezit la mine. M-a luat în braţe. Plîngea. Mi-a zis "Hai, Radule, să mergem mai repede". Pînă să improvizez ceva, a apărut un mustăcios. Probabil chiar Radu. A desprins-o de mine şi-au lunecat în negura sfîşiată de lanterne şi faruri. Cineva povestea de coşul casei care era să-i cadă în cap. Am ajuns acasă, pe Şulea. Tot blocul era afară. Mi s-a părut bizar să-i văd pe toţi atît de speriaţi. Aveam să aflu mai tîrziu cît de zdravăn fuseseră scuturaţi. Deşi afară era plăcut, aveau pe ei două-trei rînduri de haine. Blănuri. Salvaseră acte. Cecuri. Bijuterii. Vreun radio. Tot ce apucaseră în viteză. Blocul rezistase bine, dar cine mai avea curaj să intre? Evident eu! Am spart gheaţa, inconştient. În fond, pe Labirint, trepidaţia păruse un fleac. Unii au rămas afară pînă-n zori. Alţii s-au culcat în paturile lor. Dar cu uşile descuiate. Sau chiar deschise de tot. De frica replicilor. A doua zi am luat-o înapoi spre oraş. Pe jos. Nu circula aproape nimic. Nu ştiam de prăbuşirile din centru. La radio se vorbea despre cutremur doar aşa, la modul general. A avut loc. Să ne ferim. Să ajutăm. Încetul cu-ncetul am descoperit dezastrul. Mai întîi ruinele blocului Dunărea. Unii strigau că văd un picior atîrnînd în gol. De la etajul şase. Restaurantul de pe Oneşti dispăruse pentru totdeauna, strivit de blocul de deasupra lui. Apoi Scala. Şi altele. Pe Magheru circulaţia era interzisă. Singurele maşini acceptate erau ale pompierilor. Şi limuzina americană cu care circulau cascadorii - singurii pentru care se făcuse (pe drept cuvînt) o excepţie. Am coborît spre Brezoianu. Mormanul de moloz care ardea cu fum înecăcios fusese blocul lui Racman. Devenise primul care părăsea generaţia noastră. Peste trei zile l-am întîlnit pe Roşiuţă. Nu-şi revenise. Trebuise să-şi identifice colegul la morga supra-aglomerată a Institutului Medico-Legal. Peste doi ani, superba clădire avea să fie extirpată de Ceauşescu. La Piaţa Rosetti, altă vilă dărîmată. Voluntarii scotoceau cu mîinile goale după supravieţuitori. A venit şi o echipă de muncitori. Aveau să taie plasa de armătură cu arzătorul autogen. Miliţia a dat lumea la o parte. S-a făcut tăcere. Sudorul a deschis aparatul. În aceeaşi secundă, toată casa a fost cuprinsă de flăcări. Pînă cînd s-a reuşit oprirea gazelor, au trecut două zile.
