Prin gard

Sîmbătă, 9 Mai, de ziua Europei, în Herăstrău e mare zarvă. Se redeschide stagiunea Grădinii de vară (după 30 de ani) " mare succes directorial pentru Alexandru Arşinel. Primul spectacol " un concert cu Vlad Miriţă în rol principal, cîntînd arii cunoscute din opere. Mă nimeresc acolo pe la ora începerii. Anunţata intrare liberă a atras multă lume care se îngrămădeşte în faţa porţilor celor mari pe care paznicii se chinuie să le ţină doar întredeschise. Cîţiva oameni discută cu ei pe ton ridicat. Rezultă că fără invitaţie nu se mai poate intra. E clar. De-a lungul timpului aproape că m-am obişnuit cu ideea de spectacole doar pentru unii aleşi sau pentru cine apucă. Gîndul mă duce la lungile cozi la Cinematecă, din anii ’80, adesea fără happy end-ul intrării în sală şi la pumnii şi picioarele (unele mi-au fost destinate) din faţa sălii studenţilor "Grigore Preoteasa" unde, în aceiaşi ani ’80, încercam să intru la un spectacol umoristic cu tentă subversivă. Nu uit nici intrarea, reuşită în ultimul moment, la opera din Londra, unde însă, în blugi şi pulover fiind, m-am simţit din alt film faţă de restul spectatorilor care nu purtau decît smoking sau frac (noroc cu vecinul scoţian în kilt). Dinăuntrul renovatei Grădini de vară răzbat luminile colorate şi rotitoare ale reflectoarelor. Încerc să prind ceva din atmosferă prin gardul verde de metal, alături de o mulţime de alţi curioşi. Alexandru Arşinel îşi începe discursul pe care-l aud fragmentat. Zice că va intra în istorie (cu autoironia de rigoare, îmi închipui). Apoi pomeneşte cîteva nume de primari care ar fi trebuit să-l ajute să redeschidă acea Grădină. Zice ceva de Traian Băsescu şi unii fluieră. Pronunţă numele Adriean Videanu şi se stîrneşte o adevărată huiduială. Zice şi de Sorin Oprescu, iar lumea începe să aplaude. Cîţiva tineri de la gard comentează: "Ăsta care vorbeşte e Arşinel". "Da, e soţul Stelei Popescu... Bitănescu." "Nu sînt soţi, sînt doar parteneri de scenă" " precizează o fată. Se bagă în vorbă şi un tip mai gras şi fornăit: "Nici vorbă de Arşinel, domnule. Mie mi se pare că e Horia Moculescu". "Hai să fim serioşi " zice iar fata ", Moculescu e ăla care a apărut la OTV în pijama şi zicea că ia medicamente." Mi-aduc din nou aminte cum prin aceiaşi ani ’80, am petrecut o noapte întreagă la priciuri, la Caraiman, cu nişte turişti necunoscuţi care spuneau pe întuneric bancuri cu Arşinel. Îl foloseau ca pe un nume de acoperire, ca să nu pronunţe nea Nicu sau Ceauşescu. Pe scenă apare Ramona Bădescu. Îi auzim vocea afectată. Tinerii sînt nelămuriţi. "Cine mai e şi asta?" "Una care stă prin Italia." "Cîntăreaţă?" "Ea ştie cu ce se ocupă. Ronnie, stai cuminte! S-a speriat de zgomot, săracul." Căţeluşul negru şi păros al fetei se foieşte neliniştit în lesă. Îmi vine să întreb dacă joacă snooker. Grasul cel fornăit se agită plin de nemulţumire: "De ce nu ne lasă ăştia şi pe noi să intrăm?". Încearcă să-şi bage capul printre gratiile gardului metalic. Nu reuşeşte şi tot mai nervos răcneşte spre scenă: "Poponarilor! Să fiţi ai dracului de poponari!". Lumea de la gard se amuză. De dincolo, orchestra începe un fragment din Carmina Burana. Ronnie scheaună... Ceva mai departe, la poarta din spate, un băiat încearcă să-i dea bani unui om de ordine. Acesta refuză. Băiatul insistă şi paznicul izbucneşte: "Nu vezi că sînt cu şefu’, nu pot să fac nimic". Şefu’ e la doi paşi, îmbrăcat în costum, cu mîinile la spate şi pare tare mîndru să audă că prezenţa lui împiedică tentativa de mituire. Pe cerul aproape întunecat, deasupra Casei Scînteii se mai profilează nişte nori lungi. Mă îndepărtez de Grădina de vară şi muzica începe să se estompeze. Vlad Miriţă cîntă acum Granada, dar vocea i se intersectează cu başii dinspre Hard Rock Cafe. Din depărtare se aude din nou strigătul fornăit al nemulţumitului: "Poponarilor!".