Prima zi

Era un drum de vreo doi kilometri şi jumătate de la gară pînă la unitatea din vîrful dealului care avea să ne mănînce nouă luni din viaţă. Plini de gînduri, cu valizele noastre de lemn, străbăteam drumul ca nişte condamnaţi. Unii ne ştiam deja din liceu, alţii abia atunci încercau să se cunoască. Cînd am ajuns aproape de gardul de beton, un băiat care ne spusese că e de pe la Sighişoara ne-a invitat să ne aşezăm pe iarbă şi să mîncăm din brînza şi slănina pe care le avea cu el şi să terminăm sticla de ţuică de prune pe care i-o dăduse bunicul lui la plecare. "Tăt nu mai am ce face cu ele înăuntru şi cred că acolo o să ne dea de mîncare, nu-i aşa? Iar cu ţuica nici nu ştiu dacă mă lasă să intru. Mai bine s-o gătăm amu" - ne-a explicat el, reuşind să ne risipească ezitările. Eram patru cei care ne-am aşezat pe marginea drumului pentru ineditul picnic. Însă abia dacă am apucat să luăm cîte o gură de ţuică şi să gustăm brînza, că ne-am trezit cu un subofiţer mustăcios lîngă noi. Apăruse parcă din pămînt şi, zîmbindu-ne larg, ne-a spus că nu e bine să mîncăm acolo, pe marginea drumului, sub gardul unităţii. "Puteţi mînca şi înăuntru, măi băieţi. Aveţi mese şi bănci în parcul unităţii." Noi ezitam, dar el parcă ştia de ce, şi a continuat: "Vă lăsăm să vă terminaţi acolo şi băutura, că doar oameni sîntem, ce naiba". Cum nu prea aveam încotro, ne-am strîns bucatele şi bagajele şi ne-am îndreptat spre poartă. La gheretă ni s-au cerut buletinele şi am fost puşi să semnăm într-un tabel. Apoi, dintr-odată, un alt subofiţer i-a zis sighişoreanului: "Ia dă încoace sticla aia". La protestele noastre, a replicat pe ton milităresc că potrivit nu ştiu cărui decret, consumul de alcool în unităţile militare e interzis. În acel moment poarta glisantă pe care intraserăm s-a închis în urma noastră cu un clănţănit metalic care nu mai lăsa loc nici unei speranţe. Sticla a fost confiscată dimpreună cu brînza şi slănina, iar noi am fost mînaţi cu "recrut, înainte, marş!" către un platou de beton unde aveam să ne cunoaştem comandanţii. Am priceput atunci că între "noi" şi "ei" nu există cale de înţelegere şi că ne aşteaptă o adevărată încercare. Ne-au luat în primire nişte fruntaşi absolvenţi de facultate, care făceau doar şase luni de armată şi veniseră înaintea noastră cu vreo cîteva săptămîni. Ne-au explicat nişte reguli pe care nici nu le-am ascultat. Am fost repartizaţi în dormitoare, cîte treizeci în încăperi de vreo 50 de metri pătraţi, iar apoi ne-au trimis la magazie să ne luăm uniforme potrivite, ceea ce a însemnat un adevărat balamuc al cîrpelor. După ce am terminat, ne-au îndrumat la o altă magazie să ne găsim bocanci pe măsură. Se făcuse aproape seară cînd ni s-a ordonat să ne coasem efectele. Nici nu ştiam ce sînt alea. A venit un plutonier să ne împartă petliţe, gulere de plastic, cuci şi centuri cu stema Republicii Socialiste România. Ne-au "distribuit" pijamale kaki şi lenjerie de pînză tot kaki, în timp ce ni se punea în vedere că trebuie să renunţăm la chiloţii şi maiourile pe care le aveam "de la mama de acasă". Ni s-a explicat apoi unde trebuie cusut acel guler de plastic, aşa încît pielea să nu vină în contact cu postavul, ci cu plasticul. Deodată ne-a apărut în faţă perspectiva de a trăi nouă luni cu acel plastic la ceafă. Timp de o oră am fost lăsaţi singuri, să coasem plasticul de postav. Treizeci de băieţi, dintre care cei mai mulţi nu ne cunoşteam deloc între noi, stăteam fiecare pe marginea cîte unui pat şi coseam. Unii încercau să facă haz, alţii aveau lacrimi în ochi. Atunci am auzit fredonat pentru prima dată cîntecul: "Mamă, mamă, unde eşti tu oare, / Bate-mă de vrei, / Da’ vino să mă iei". La ora mesei ne-au adunat din nou afară, în uniforme. Arătam toţi la fel şi peste cîteva minute mîncam toţi varză cu salam prăjit şi pîine cu magiun. După ora stingerii, cînd fiecare se pregătea să se confrunte cu propria depresie, în timp ce-şi căuta o poziţie mai bună în noul pat cu saltea de paie, a izbucnit ca din senin un teribil rîs colectiv. Rîdeam cu toţii pînă la sufocare; pînă ce durerile de burtă au devenit atroce; hohoteam ca demenţii fără motiv; rîdeam apoi fiecare de rîsul necunoscut al celui de alături, iar în scurtele secunde de pauză auzeam rîsetele din alte dormitoare; rîdeau toate plutoanele; rîdea întregul batalion de se cutremurau zidurile unităţii.