Prea puțin pentru un cal
În toiul luptei în care își va pierde viața, Richard al III-lea a rămas fără cal. Istoricii zic că unul dintre fidelii săi i-a oferit unul, dar el a refuzat, continuînd să lupte pedestru. Shakespeare l-a făcut să ceară un cal – să-l ceară cu atîta înverșunare încît era gata să-și dea Regatul pentru unul. Și un amănunt foarte important, important cît toată piesa, adesea uitat în montările moderne: Richard cerea un cal nu ca să fugă, ci ca să lupte în continuare. Cînd Catesby îi oferă un cal ca să se retragă cu el, Richard refuză. Ticălosul avea ceva eroic în el.
Replica aceasta (A horse, a horse! My kingdom for a horse!) este adesea invocată pentru a sugera că sînt împrejurări în care valoarea lucrurilor se răstoarnă dramatic. Ce este un cal comparativ cu un regat întreg, în mod obșnuit? Un nimic. Dar ce este un cal comparativ cu un regat întreg în situația în care se află Richard? Regatul însuși e prea puțin. În această faimoasă replică, cuvîntul „my“ este decisiv. Schimbul regatului pe-un cal are sens doar în jurul axei ultrasubiectivității – „al meu“. Așa că cine poate spune cu mîna pe inimă care este valoarea adevărată, unică, a lucrurilor?
Observ că unul dintre efectele cele mai perverse ale dispariției meseriei de critic de artă în general (fie că e vorba despre critici de artă plastică, critici de teatru, critici muzicali etc.) este că absolut toată lumea scrie critică. Cînd o îndeletnicire ajunge să fie făcută de toată lumea, înseamnă că a dispărut ca profesiune. Pe vremuri, critica era o meserie bine articulată, cu o bună doză de autoritate dobîndită din studiu și exercițiu îndelung. Astăzi, toată lumea e dezinhibată, studiul nu mai contează (ideea că e bine să studiezi înainte de a scrie este de-a dreptul odioasă!), iar experiența e ceva mai degrabă dăunător. Așa că toată lumea face critică. Și se face atît de abundent, încît ai zice că lucrează în sufletul de Facebook al românului un fel de simț al datoriei – trebuie, e de datoria lui să se pronunțe imediat, despre orice, mimînd aerul ritos al criticului de altădată. Asta cînd nu înjură de-a dreptul.
S-a comentat deja destul de mult, s-a „criticat“ mai bine zis, recentul spectacol al Teatrului Bulandra, Richard 3 de Andrei Șerban. O adaptare după celebra piesă Richard al III-lea de Shakespeare. O grămadă de oameni s-au precipitat să descifreze simboluri, să explice ce a vrut să spună regizorul, să semnaleze subtilități, să contextualizeze gesturi, să compare cu alte spectacole. În ceea ce mă privește, mă mărginesc să spun doar atît: a ieșit exact ce a vrut Andrei Șerban. A vrut un spectacol direct conectat la tensiunea politică imediată, un spectacol-apel, un spectacol-manifest. Cea mai bună dovadă că i-a ieșit este că acea parte a societății civile care se opune actualei Puteri a jubilat la această producție, iar acea parte a societății civile care îi detestă pe cei care se opun actualei Puteri (pentru că mi-e greu să cred că mai există cineva care chiar susține actuala Putere) a formulat rezerve. Andrei Șerban s-a așezat clar de-o parte într-o confruntare politică, ceea ce produce vii satisfacții celor pe care îi onorează cu adeziunea sa și mîrîieli, de nu chiar mai mult, celorlalți.
Richard 3, însă, mie îmi ridică întrebări esențiale precum „Ce rost are teatrul astăzi?“. O întrebare deloc teoretică, pentru că ea este imediat complementară întrebării „De ce mă mai duc eu la teatru? Ce mai caut eu acolo?“.
Răspunsul imediat, de copil educat, frumos ca o lozincă bine șlefuită ce strălucește-n soare, ar fi că teatrul spune adevăruri. Dar e prea puțin în ziua de azi. Toate artele și toate media și tot Internetul spun adevăruri. Astăzi, toată lumea spune tot ce se poate spune, așadar este imposibil ca adevărul să fie în afara acestui Babel. În vremurile dictaturii, teatrul chiar era singura formă în care se spuneau adevăruri în contact direct cu un public. În acei ani, o piesă de teatru adevărat făcută era aproape o liturghie. Dar acum, ce mare ispravă să spui adevărul cînd toată lumea îl știe și-l trîmbițează? Revenind la Richard 3, cine nu știe ce fel de om e Liviu Dragnea și ce fel de putere politică ne conduce? Pentru a se spune acest adevăr avem nevoie de o asemenea mobilizare de resurse artistice? De ce ar face un regizor legendar un spectacol pe ideea „Dragnea e cam ca Richard și vă dau două vești proaste: pe de-o parte, toți cei care ne cam conduc au pe dracul în ei și, pe de altă parte, de vină sînteți și voi că oameni ca ei ajung să ne conducă“? Rostul lui Shakespeare în 2019 este să mi-l deslușească pe Dragnea și să-mi spună ceea ce știu deja? De ce, adică, să folosești ditamai textul, căci Richard al III-lea este unul dintre cele mai complexe texte dramatice scrise vreodată, ca să ne spui ceea ce spune toată lumea, pe toate tonurile? În ceea ce mă privește, nu după adevăruri merg eu la teatru. Dimpotrivă, aș zice, mi se pare mult mai convingător argumentul că merg la teatru ca să intru într-o ficțiune.
Atunci, ce rost are teatrul azi? În Richard 3, Andrei Șerban accentuează cu stridența unei baricade apelul la acțiune civică – „Ieșiți, oameni buni, că vi se fură țara!“, pare a striga regizorul prin toții porii spectacolului. Richard 3 este un spectacol care subordonează totul, absolut totul, unui mesaj politic strident. Adesea am avut impresia că am venit la miting, nu la teatru. Știu că exact asta a vrut Andrei Șerban. Dar în gîndul acesta al meu nu e vorba despre el – e vorba despre mine, spectatorul lui.
Mai există și cealaltă motivație: să văd că Shakespeare e actual. Rar am auzit clișeu mai bătătorit decît „Incredibil, ce actual e Shakespeare!“. Poate doar „Incredibil, ce actual e Caragiale!“ să fie mai folosit. Mă grăbesc imediat să precizez că da, așa e, geniile de categoria asta au darul perenității. Dar asta, iarăși, știe toată lumea. E un truism. Mai e cineva care să se mire cînd vede că Shakespeare sau Caragiale sau Cehov se „potrivesc“ uimitor cu situații de viață pe care fiecare le cunoaștem? Cred că e locul potrivit să precizez că sînt dintre cei care cred că clișeele rostesc adevăruri. Am o părere mult mai bună despre clișee decît cei mai mulți oameni. Dar, iarăși mă întreb, nu-i cam puțin și cam simpluț să-mi dovedești actualitatea lui Shakespeare prin aceea că există un fel de Richard al III-lea în personajul zilei de azi, Dragnea? Și nu‑i prea puțin să folosești un text de acest calibru ca să-mi spui că puterea corupe, că oamenii din jur sînt la fel de vinovați ca tiranul, că toți cei care vin la putere seamănă cu toți cei care au fost la putere, că toate mecanismele de putere sînt al fel de periculoase etc.?
Mie acest Richard 3 mi-a folosit enorm pentru că mi-a clarificat de ce merg la teatru. Mai întîi, merg să văd actorii. Prin ei, văd mereu ceva deopotrivă diferit și esențial, văd forme de vitalitate pe care, altfel, nu le‑aș putea vedea. Chiar dacă joacă inadecvat sau fac roluri proaste, actorii mă fascinează. Pînă și eșecul lor mă fascinează. Apoi, merg să văd o piesă pe care, adesea, am citit-o deja – am preferințele mele care mă atrag în sala de teatru întotdeauna, pe de o parte, marii clasici și, pe de altă parte, autorii americani, de la moderni pînă la contemporani. Actori și piese – asta caut eu la teatru. Și privindu-i, nu știu cum se face că deodată mă simt ca un rege gata să-și dea regatul pe-un cal…
Foto: adevarul.ro
