Povestea ultimului om

În mai toate povestirile populare regăsim, de regulă, înțelesuri simple și povețe derivate dintr-o morală comună. Dar așa cum basmele pot fi citite în cheie metafizică, dincolo de imaginarul copilăresc, tot așa poate exista o hermeneutică a unor scurte scrieri, dincolo de tîlcul lor popular. Personajul lui Ion Creangă din Povestea unui om leneș e unul dintre acele portrete abia schițate, al cărui mister stimulează o interpretare metatextuală. Cu siguranță, dacă povestea ar fi larg cunoscută, am găsi personajul beatificat în orice Ghid al leneșului, care glorifică atitudinea anti-workaholică, și în mai toată vasta literatură consolatoare, atît de la modă astăzi.

Antieroul din poveste este dus de către cei doi săteni la spînzurătoare pentru lenea astrală de care se face vinovat. Acesta refuză pînă și salvarea de la moarte, venită la pachet cu oferta de patiserie a cucoanei din poveste. Răspunsul ultim al leneșului la propunerea cucoanei, personaj oarecum ireal, creat mai degrabă pentru tehnica povestirii de a scoate la lumină lenea absolută a condamnatului, degajă un aer de indiferență nihilistă: „Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură!”.

Vorbiți multe și nevrute fără să spuneți nimic, parcă vrea să spună condamnatul la moarte. E limpede de aici că leneșul e psihologic și ontologic un nelatin, dacă ne gîndim la maxima lui Cioran: „În țările latine, unde cuvîntul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie”. Regăsim perfect adevărul acestei sentințe cioraniene în societatea noastră. Nu mai bine să spui vrute și nevrute, să te lauzi, să minți, să manipulezi, pentru că oricum nu vei fi sancționat dacă se va afla contrariul? Vorbele nu valorează doi bani, începînd cu cele ale politicienilor. Prin urmare, într-o societate în care totul este permis la nivel verbal, laconismul trece drept o mare prostie, tipică fraierului care nu vrea să profite, precum e și leneșul din poveste.

Pe lîngă laconism, personajul nostru suferă de inerție și autosuficiență, contrariile dinamismului existențial, pe care îl regăsim la sătenii judecători. Aceștia trăiesc, în raport cu prizonierul lor, senzația facilă de superioritate motrice, pe care lumea de azi a împins-o la extrem, la nivelul unui dinamism planetar de țeavă de eșapament. Am putea regăsi în acest tipar o corespondență cu spaima de metafizică a omului superficial, ca de o moarte. Pînă la urmă, metafizica produce o dislocare din vitalul imediat. Dar, de fapt, e tot viață, una filtrată, detașată. E singura posibilitate de simțire precară și efemeră a contemplării divine. A te uita la lume precum Dumnezeu nu te apropie de moarte, ci de esența vieții.

Dacă filozoful D.D. Roșca vede două tipare umane largi, oameni de acțiune și oameni de reflecție, e limpede că în categoria dinamică îi regăsim și pe săteni. Aceștia sînt eroii sfătoși care își pot ascunde bine, în spatele normelor, resentimentele. Ei reprezintă binele normat, dar la fel de bine pot fi doar niște oameni cu păr pe suflet și drojdie pe inimă.

Deși nu acționează în numele moralei legiferate, se simt autorizați de morala comunitară. Sociologic vorbind, acest binom antagonic reprezentat de santinelele societății și de cei care trăiesc în răspăr nu mai e atît de actual în prezent. A trăi în răspăr cu lumea e un fel de a trăda limitele speciei. Astăzi nimeni nu mai aruncă cu pietre în urma celor care trăiesc în răspăr, îi tratează ori cu o toleranță clinică mimată, ori îi ignoră.

Responsabilitatea comunitară a dispărut în fața egocentrismului pragmatic și a individualismului concurențial. Urmarea e că nici rebelii nu mai pot deveni sfinți martiri, filozofi nihiliști, revoluționari utopici, artiști smintiți, nonconformismul împins la extrem riscînd să ducă astăzi doar la deriziune existențială, ridicol social, inutilitate de piață. Paradoxal, societatea tradițională rigidă era mai favorabilă excentricității și excepționalismului existențial decît laissez-faire-ul societății contemporane. Și de aici se poate vedea că lumea regulilor, cutumelor nu mai are vlaga de odinioară.

Centrîndu-ne pe leneșul din poveste, am putea intui silueta morală a unui filozof sau a unui sfînt. Totuși, laconismul său nu îl apropie de un Socrate, care ar avea mai degrabă poftă de locvacitate dialectică pe tema posmagilor muiați sau uscați, iar ataraxia din fața morții îl face să fie străin de un Hristos care suferă pe cruce ca om și îi iartă pe toți ca Dumnezeu, ilustrînd natura sa teandrică. Dacă ar fi să rescriem Cina cea de Taină, l-am găsi la antiteză cu Iuda tot pe leneșul din poveste. Pentru trădare e nevoie de un pesmet înmuiat în vin, sugerînd beția trădării, precum și nevoia ei de-a lucra prin umectare, lubrifiere, mărindu-și astfel eficiența. Trădarea e dată și de lăcomia omului de acțiune, Iuda fiind primul care înmoaie pesmetul. La antipod l-am găsi pe leneșul din poveste, care l-ar aștepta pe Hristos să-i înmoaie el posmagii trădării.

Deși laconismul său îl îndepărtează de logomahia lui Socrate, există totuși ceva socratic în acest sfîrșit și el ar putea fi semnificat de condiția filozofului autentic, cel care sacrifică, pentru adevărul propriu, confortul existențial și liniștea socială. Preferă să-și altereze relația socială cu semenii săi, în numele concepției sale filozofice. Acest tip de filozof a fost înlocuit de profesorul de filozofie, marcînd sfîrșitul filozofiei pe cont propriu. Pentru Pitagora, filozofia era cea care te îndepărta de orice specializare, însă am putea adăuga o excepție, aceea de a te specializa în neglijarea interesului personal.

Dar dacă am urma și alte avataruri ale personajului nostru, l-am putea vedea la fel de bine aidoma unui cerșetor indian ori unui budist desprins de încheieturile acestei lumi. Sau, de ce nu, ne-am putea gîndi la un stoic epicurian, care își acceptă cu seninătate soarta, după ce a făcut din tihnă și fericire unicul proiect existențial.

Adam e Primul Om, simbol al bucuriei paradiziace, dar și al căderii în păcat, adică în acțiune, temporalitate. La celălalt capăt l-am putea imagina pe Ultimul Om, cel din poveste, pentru care viața își merită sfîrșitul. Să fie abulia mai proprie Apocalipsei decît violul tectonic cu care ne amenință versetele biblice?

Ciprian Blidaru este jurnalist la Oradea.