Povestea halterelor

După ce că ridici haltere să te mai şi dopezi?

Povestea halterelor a virat din eroic în ridicol. Aceşti Hercule (sau Fraucule) moderni au rămas cu chinurile strămoşilor ridicători de stînci, dar nu şi cu stima mulţimilor de gură-cască. Lumea cea nouă, cu îndemnul „Altius, citius, fortius“, nu le-a priit deloc. I-a îndemnat să atingă stelele trecînd prin cercuri tot mai înguste pentru talia lor. Iar ei, bieţi oameni limitaţi de zei şi dumnezei, au zis că, dacă li se cere imposibilul, ar trebui să se ridice la înălţimea misiunii. Pentru asta aveau nevoie de nectarul celor din Olimp. Şi totul a mers ca pe roate pînă cînd Olimpul a zis că joaca s-a schimbat. Pentru ei, însă, a fost prea tîrziu. Era ca şi cum ai pune un viking să tragă la rame hrănindu-se cu cotlet de topinambur şi ceafă de ridiche. De atunci încoace, halterofilii au intrat în logica „scapă cine poate“. Şi nu scapă prea mulţi. Florin Croitoru, de exemplu, nu a scăpat tocmai cînd credea că a scăpat. A fost prins cu steroizi anabolizanţi în urma unui program care a luat la puricat probele de la JO 2012. Veţi spune că, în ritmul ăsta de testare retroactivă, nici Jesse Owens nu-şi poate dormi liniştit somnul de veci. Pe bună dreptate! Cine a zis că minciuna şi hoţia se prescriu să-şi bage vorbele undeva. Croitoru devine astfel al patrulea sportiv român depistat pozitiv la o ediţie olimpică, alături de „fraţii“ săi Cioroslan şi Sîncrăian (Andreea Răducan încheie lista cu bizarul caz al Nurofenului). Cum ziceam, la haltere e ca la spartul de bănci. Intri la ce-o fi, sperînd să nu te prindă. Noi am intrat şi am cam lăsat orice speranţă. 19 cazuri în zece ani trasează deja harta unei culturi şi nu a unui şir de excepţii. Şi e păcat. Cînd îi vezi şi ştii cum lucrează la antrenament te umpli de respect. Apoi, după ce afli toate acestea, te goleşti de el. Într-atît încît, în general, halterelor îţi vine să le spui: halt!