POS vs bacşiş

Nu e prima oară cînd povestesc despre dificultăţile de a face plăţi cu cardul în România. La prea multe benzinării pe şosele, unele aflate departe de localităţi şi bancomate, ţi se spune că nu poţi achita decît cash. Dacă mergi la mici magazine de cartier, prin sate sau chiar în staţiuni turistice, la cabane şi în alte locuri izolate, trebuie să fii întotdeauna pregătit cu bani cash. Mai nou, am descoperit că nici abonamentul la cablu TV nu poate fi achitat cu cardul. Mi s-a spus că aparatul POS nu funcţionează, pentru că reţeaua telefonică are unele probleme (la o firmă care furnizează şi întreţine, printre altele, tocmai reţele telefonice). POS este sistemul prin care un client poate face plata prin card către un comerciant (Point of Sale în limba originală a celor care l-au inventat). Sistemul " conceput de IBM " e folosit în Statele Unite încă de la începutul anilor ’70 şi e bine de ştiut că americanii îşi primeau salariile pe card încă din acei ani. Într-o altă ţară, despre care un ghid turistic atenţiona că din cauza condiţiilor geografice se folosesc foarte mult tranzacţiile cash " Norvegia " am descoperit că poţi plăti cu un simplu card emis în România pînă şi la vagonul restaurant din tren sau la administratorul unui bloc de apartamente. Toţi folosesc POS-uri fără fir şi niciodată n-am auzit să le cadă reţelele. Venind ceva mai aproape, la toate cabanele şi restaurantele din munţii Alpi, indiferent de ţară, de altitudine sau de distanţa faţă de o localitate, pe orice culme sau în orice văioagă, poţi fi sigur că aşa cum există o toaletă curată cu apă curentă, există şi un POS (dacă nu chiar un bancomat). Tot acolo observi cum chelnerul scrie comanda de la mese pe un touch screen cît un carneţel şi aceasta se transmite automat la bucătărie. Specialiştii au calculat că în întreaga Europă, la 9 euro cheltuiţi pe cumpărături, 1 euro se tranzacţionează prin carduri bancare. Pare puţin? La noi însă, raportul este de 100 la 1. Doar Bulgaria stă, pare-se, mai prost. Deşi la sfîrşitul anului trecut în România existau 11,5 milioane de carduri bancare, doar un sfert dintre comercianţi aveau un POS. Vînzătorii dau vina pe reţelele proaste de comunicaţii sau pe vînzările prea mici care nu justifică aşa o achiziţie. Nu par a înţelege că, dacă nu se modernizează, riscă să aibă în continuare vînzări şi mai mici, că pierd clientul care n-are bani cash în buzunar. Poate că băncile nu făcut destul pentru răspîndirea acestui sistem; poate că românii sînt prea obişnuiţi cu banii lichizi; poate că reţelele de transmisie a datelor, cu fir sau fără, sînt mai proaste sau cu o mai mică acoperire a teritoriului decît în Occident. Obstacolul cel mare e însă, în mod clar, tocmai în curtea comercianţilor. Unii au aparatul şi nu ştiu să-l folosească. Mulţi alţii se tem, probabil, de aceste "maşini", se tem de costuri suplimentare, se tem chiar şi de instruirea gratuită pe care în general băncile o fac cu vînzătorii care se abonează la acest sistem. Şi bineînţeles, mai presus de toate e problema cu desfiinţarea restului sau, la restaurante, cu spaima pierderii bacşişului. Pentru că esenţa întregii poveşti ar putea fi taman balcanicul bacşiş. De aceea, cred că punerea în funcţiune a noului sistem prin care clienţii vor putea nu doar să plătească cu cardul, ci să şi scoată sume mici de bani prin POS-ul de la magazin, ar putea fi un imbold pentru comercianţi să folosească pe scară mai largă asemenea aparate.