Picări

Pentru simţul lingvistic comun, confirmat de dicţionarele uzuale, verbele a cădea şi a pica sînt sinonime clar diferenţiate stilistic: primul e un cuvînt din lexicul de bază, standard, nemarcat, în vreme ce al doilea aparţine registrului popular şi colocvial. Un exemplu de context colocvial, informal, este cel al vieţii şcolare şi universitare, în care a pica apare adesea, în mai multe construcţii cu sensuri înrudite: intranzitiv – „a nu promova“ (Cineva a picat la un examen) sau „a se întîmpla, a apărea“ (La examen a picat un subiect greu) – şi tranzitiv, cu sensul „a rata“ (Studentul a picat examenul) sau „a respinge“, „a face să rateze“ (Profesorul l-a picat pe student). De fapt, cel puţin în această zonă semantică, se observă că a pica admite chiar mai multe construcţii şi are mai multe sensuri decît a cădea.

Ca multe alte cuvinte colocviale, iniţial mai expresive decît sinonimele lor neutre stilistic, a pica a pătruns tot mai des în registrul standard. În politică şi în jurnalism, unde limitele dintre registre devin tot mai incerte, iar termenii familiari sînt tot mai frecvenţi, picarea unui guvern a devenit o formulare cît se poate de acceptabilă (deşi alegerea lexicală e posibil să transmită şi o notă ironic-depreciativă, un semn discret al deriziunii). În presa scrisă şi audiovizuală s-a vorbit în ultimele zile de picarea Guvernului: „D. le mulțumește miniștrilor după picarea Guvernului“ (stiripesurse.ro); „Protestatarii din fața Parlamentului au sărbătorit picarea Guvernului“ (realitatea.net); „Fostul președinte al României (...) a prevăzut picarea Guvernului“ (kanald.ro) etc. „Normalizarea“ stilistică a picării nu e, de altfel, o noutate: verbul a pica, participiul adjectival picat şi substantivul picare au numeroase atestări în dezbaterile şi declaraţiile politice păstrate de stenogramele Camerei Deputaţilor: „Guvernul a picat examenul începutului de an“; „cineva vrea să pice Guvernul“; „de ce a picat referendumul“; „testul pe care l-au picat toate partidele parlamentare“; „şase principii asupra cărora am picat de acord“; „un procent uriaş de elevi picaţi“ etc. (cdep.ro). În istoria politică a termenului intră desigur şi sloganul scandat la manifestaţiile de protest în ultimii treizeci de ani, actualizat periodic cu numele momentului: „Nu vă fie frică: … pică!“.

Prin pătrunderea în limbajul standard, verbul a pica se întoarce, într-un fel, într-un registru din care fusese treptat alungat. Cuvîntul are atestări în cele mai vechi texte româneşti, de exemplu în Psaltirea Hurmuzachi (de la începutul secolului al XVI-lea): „Ceriurile picară de faţa Dumnedzeului“. Deşi dicţionarul-tezaur al limbii române (DLR) consideră că exemplul ar ilustra sensul actual al lui a pica, „a cădea“, este vorba, mult mai probabil, de sensul său etimologic (verbul fiind considerat un derivat din pic „picătură“), deci de referirea la ploaie. În traducerile româneşti moderne, pasajul este „s-au topit cerurile dinaintea lui Dumnezeu“ (Psalmul 68, 9); în traduceri în alte limbi versetul este interpretat ca vorbind pur şi simplu despre ploaia care cade. Şi alte exemple atestă sensul cel mai vechi al verbului a pica, aproximativ sinonim cu a picura: „norii au picat apă“ (Biblia de la Bucureşti, 1688, Judecători, 5, 4). Din acest sens derivă şi utilizările metaforice mai vechi: „nu va pica mînia mea preste Ierusalim“ (Biblia din 1688, Paralipomenon / Cronici II, 12, 7). În acelaşi text, „înaintea Lui pică ochiul mieu“ (Iov 16, 20) corespunde, în traducerile moderne, secvenţei „eu mă rog lui Dumnezeu, cu lacrimi“: ochiul pică, adică lăcrimează. Aşadar, a pica era frecvent folosit în limba veche, în texte religioase, în stilul solemn, cu sensul „a picura“, presupunînd căderea unei materii lichide (ploaie, lacrimi etc.). Sensul iniţial s-a păstrat („dacă nu curge, pică“; „să-l pici cu ceară“), dar i s-au adăugat alte accepţii populare şi colocviale, care au reţinut şi au extins ideea de cădere („pică pară mălăiaţă...“), prăbuşire („pică de oboseală“), apariţie neaşteptată şi întîmplătoare („tocmai a picat un oaspete“, „mi-a picat în mînă o carte“ etc.).

O folosire populară a verbului a pica este fixată într-o expresie consecutivă cu sens apreciativ superlativ – de pică –, tipic asociată cu adjectivul frumos (mai ales în forma sa de feminin). Construcţia este încă în uz, mai ales în revistele aşa-zis „mondene“: „Are 18 ani și e frumoasă de pică!“ (viva.ro); „C.M., frumoasă de pică la premiera din România“ (ibidem); „Este frumoasă de pică, dar a ales să dirijeze circulația“ (avantaje.ro). Expresia a fost explicată de Vasile Bogrea (în Dacoromania, 1927): „metafora e luată, evident, de la fructe: merele coapte etc.“. Exista de altfel şi expresia pică de coaptă, explicată de dicţionarul academic: „se spune despre un lucru din cale afară de exagerat sau despre o minciună prea evidentă“ (DLR). Expresia e folosită de Creangă, în Moş Nichifor Coţcariul („Apoi toate-au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprîncene și oțărîndu-se, dar asta pică de coaptă“), unde a pica mai apare o dată („poate mi-a pica ceva și cînd voi veni înapoi“). În ambele cazuri, a pica pare să contribuie la reţeaua aluzivă, cu subtext erotic, a textului. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).