Pensia de serviciu a magistraților nu este un privilegiu
Discursul public despre așa-numitele pensii speciale este reluat periodic, cu intensitate crescută, dar rezultatele concrete sînt încă neînsemnate. Legea adoptată recent prin care au fost înlăturate indemnizațiile pentru limită de vîrstă acordate parlamentarilor este o victorie simbolică, fără reale influențe bugetare pozitive. Doar cîteva sute de persoane beneficiau de această indemnizație. Bugetul asigurărilor sociale este împovărat, pînă la sufocare, de sutele de mii de pensii cu caracter special, de care beneficiază alte categorii profesionale. Reforma reală va fi realizată doar atunci cînd întregul sistem public de pensii va fi așezat pe temeiuri echitabile, în primul rînd pe principiul contributivității. Regula este de bun-simț, nefiind necesare cine știe ce sofisticate cunoștințe economice pentru înțelegerea ei.
Tot de bun-simț este și ideea că regulile presupun excepții. Diversitatea fascinantă și amețitoare a vieții ar fi sacrificată dacă ar fi supusă unor reguli rigide, excesiv de constrîngătoare. Excepțiile salvează nuanțele și păstrează cromatica vie a peisajului social. Nu sînt ușor de găsit tonul potrivit și suplețea persuasivă pentru a deschide o breșă în tulburarea emoțională care a fost generată și întreținută în ultimul timp în legătură cu pensia de serviciu la care sînt îndreptățiți magistrații. Totuși, efortul merită să fie făcut pentru că miza discuției este chiar independența Justiției. Acest principiu intră în concurență cu principiul contributivității, pentru a scoate la lumină soluții flexibile, rezonabile, prin care nici unul dintre ele nu este înlăturat, dar prin care se găsește echilibrul dintre principii, în lumina ideii de echitate. Pensia de serviciu a magistraților este soluția care se înfățișează nu doar ca o excepție de la principiul contributivității, ci și ca rezultat al jocului dintre acest principiu și principiul independenței Justiției, joc arbitrat de principiul echității.
O explicație este utilă pentru a da conținut concret acestui raționament care poate să pară prea abstract. Magistrații nu sînt doar salariați. Fără a contesta importanța socială a fiecărei profesii și fără a face o ierarhie mai mult sau mai puțin arbitrară a activităților din sectorul public și din sectorul privat, ar fi extrem de grav ca magistrații să fie priviți doar ca salariați sau ca simpli funcționari. Cei care doresc să li se facă dreptate – și nu sînt puțini cei nedreptățiți – nu merg nici la vreun magazin, nici la vreun ghișeu, ci într-o curte de judecată. În filozofia Justiției s-a vorbit despre trei modele succesive de magistrat: modelul jupiterian presupune că judecătorul oficiază ca un zeu, care deține cheile dreptății; modelul prometeic acreditează ideea că dreptatea se desprinde din fapte, iar judecătorul trebuie să se înalțe către cer pentru a găsi lumina dreptății; modelul lui Hermes acordă judecătorului rolul unui mesager aflat la intersecția unor lumi diferite (lumea faptelor, lumea regulilor de drept, lumea jurisprudenței, lumea doctrinei, lumea părților și a celorlalți participanți la procesul judiciar etc.), pe care le poate pune în armonie prin înțelegere și comunicare. Această imagine a modelelor succesive de magistrat exprimă mai mult așteptările pe care le au cei care apelează la Justiție decît reprezentarea de sine a magistraților. Mai simplu spus, cei care vor să li se facă dreptate cer de la magistrați mai mult decît ei înșiși ar putea da. Dar magistrații nu sînt nici zei, nici eroi. Dificultatea profesiei lor este tocmai tensiunea permanentă dintre calitatea lor de oameni, cu slăbiciuni și defecte, și virtuțile morale și profesionale pe care le pretind de la ei ceilalți membri ai comunității.
Dacă lucrurile stau așa, orice comunitate trebuie să găsească echilibrul dintre ceea ce le cere și ceea ce le dă magistraților. Do ut des nu este expresia unei relații mercantile, cum pare la prima vedere, ci a unei relații echitabile care sintetizează beneficiile reciprocității. Pe cît de facilă, pe atît de falsă este părerea că magistrații ar trebui să aibă virtuțile zeilor sau ale eroilor. Ispitele de tot felul îi pîndesc și pe ei. Este adevărat că salariul și pensia de serviciu nu alcătuiesc cel mai puternic zid de apărare împotriva acestora. Cum s-a spus, oricît de mare ar fi salariul, mita poate fi întotdeauna mai mare. Tot atît de adevărat este însă faptul că un statut profesional cu bogate incompatibilități și severe autocenzuri trebuie să conțină și cîteva elemente materiale, care să asigure demnitatea necesară unui asemenea statut.
Pensia de serviciu a magistraților nu este un privilegiu. Excesele pot crea însă impresia că este vorba de un privilegiu. Este excesiv ca pensia de serviciu să fie mai mare decît salariul, pentru că în baza de calcul sînt incluse tot felul de sporuri; cazurile individuale, în care cifrele sînt evident exorbitante, sînt folosite de cei care fac extrapolări grăbite într-o argumentație tendențioasă. Este excesiv ca în calculul vechimii în muncă pentru acordarea pensiei de serviciu să fie avute în vedere și perioade în care nu a fost exercitată în mod efectiv profesia de magistrat. Este excesiv ca magistrații care și-au abandonat profesia să revină în magistratură o perioadă de cîteva luni sau de cîțiva ani numai pentru a beneficia de pensia de serviciu. Nu în ultimul rînd, vîrsta de pensionare este problematică; tocmai cînd au dobîndit maturitatea profesională, magistrații se pensionează.
Corecțiile legislative sînt necesare, dar trebuie să fie făcute cu înțelepciune, pentru a nu avea efecte perverse, cum este valul de cereri de pensionare stîrnit de propunerea intempestivă privind creșterea vechimii în magistratură și a limitei de vîrstă pentru acordarea pensiei de serviciu. În primul rînd magistrații au interesul să fie adoptate aceste corecții legislative, pentru a împiedica manipularea opiniei publice de către cei care urmăresc chiar înlăturarea pensiei de serviciu, nu din considerente de echitate, ci pentru că se tem de o Justiție independentă, cu magistrați competenți și integri.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
